Singuratatea, un obstacol sau o alegere lucida?

Ne este teama de ea, o dorim cateodata, cochetam cu ea, ne displace cand apare fara vointa noastra, nu stim sa profitam de ea asa cum ar trebui... Dincolo de cliseele romantice ale cuplului etern sau de nevoia noastra de social, solitudinea poate fi o provocare constructiva, nu un obstacol.

Omul este o fiinta sociala... Este unul dintre adevarurile pe care le invatam pe bancile scolii, dar si pe pielea noastra. Societatea, in sensul cel mai larg al termenului, este, oricat de pompos ar suna, conditia dezvoltarii noastre ca fiinte rationale. Este firesc, prin urmare, sa cautam compania semenilor nostri, sa ne simtim bine in comunitate, sa preferam o relatie in defavoarea solitudinii.

Insa singuratatea nu inseamna, in mod automat, o pedeapsa. Din pacate, multi dintre noi, mai ales femeile, ajung sa vada in lipsa unei relatii o situatie traumatizanta, nenaturala, rusinoasa, greu de suportat. Inevitabila, de multe ori, solitudinea pare sa aduca cu sine numai lucruri negative: un sentiment de insecuritate, schimbarea completa a vietii de zi cu zi, o stare de neimplinire si asteptare.

De ce spui „nu“ singuratatii?

Psihologul Cristina Negoita explica originea importantei pe care o dam relatiei si teama de singuratate. „Cu totii venim pe lume datorita unei relatii si suntem nascuti in relatie. Nasterea nu ar putea sa aiba loc daca la actul ei nu ar participa doi actori: bebelusul si mama acestuia, care se afla intr-o relatie, inca din perioada intrauterina. Indiferent de tipul de relatie pe care acesti doi actori il au, pozitiva sau negativa, copilul se afla intr-o relatie esentiala cu mama lui, de aceasta depinzand insasi supravietuirea sa.

Multe studii si multi psihologi au discutat indelung tema atasamentului fata de mama si a traumei nasterii. Ele sunt in mod cert legate, deoarece nasterea presupune abandonarea de catre copil (impotriva vointei lui) a unui mediu sigur, ocrotitor, in care el este exclusiv dependent, si trecerea intr-un alt mediu, mult mai solicitant, in care el va invata sa faca fata singur, fara a mai beneficia intotdeauna de asistenta sau protectia mamei. Tocmai de aceea, teama de abandon care apare la toti copiii, mai mult sau mai putin intens in primii ani de viata, este pana la urma legata de instinctul de conservare, pe care dependenta fizica a copilului de mama o activeaza.

In perioada intrauterina, in primele luni de viata si chiar si in primii ani, lipsa unei persoane adulte in viata copilului cauzeaza, inevitabil, moartea acestuia, prin nesatisfa­cerea nevoilor de baza. Relatiile de cuplu sunt incercari de a redobandi siguranta si protectia lumii intrauterine si a primelor luni de nastere. Ele sunt stradania noastra de a recrea o lume sigura, in care nimic rau nu se poate intampla, in care nevoile noastre sunt satisfacute fara a apuca sa cerem, si noi ne simtim comod si dispusi sa crestem. Nu intamplator, multi psihologi au observat ca in cadrul relatiilor noastre de cuplu cautam parteneri in care sa regasim fie elemente reale ale unuia din parinti, fie elemente ce apartin imaginii noastre ideale pe care o avem despre unul din parinti – asa cum ne-am fi dorit ca el sa fie.

Aceste criterii de alegere in cuplu ne ofera o garantie cognitiva si o siguranta emotionala ca ne va fi bine in viitor. Este ceea ce noi am invatat pe baza experientei noastre si ceea ce incercam sa recream de fiecare data pentru a putea sa redobandim starea de bine initiala.

Singuratatea este perceputa intrucatva ca o anormalitate, ca un gol care este impotriva firii, pentru ca noi ne nastem si traim ca fiinte relationale. Singuratatea trezeste de foarte multe ori teama primara a abandonului si frica ca nu vom putea face fata singuri, fara sprijin exterior. In fiecare dintre noi se ascunde un copil interior care isi doreste sa fie insotit si iubit, protejat si rasfatat pentru a putea sa evolueze. Orice amenintare cu abandonul presupune, de fapt, o amenintare vitala din perspectiva acestui copil, care, mic fiind, nu se poate descurca singur. “

Da-ti ocazia de a te dezvolta

Dar oare este singuratatea numai un blestem? Sa fie oare celibatarul condamnat pe veci la nefericire? Cristina Negoita continua: „Avantajele singuratatii pot fi percepute atunci cand lasam acest copil interior sa depaseasca spaimele emotionale si sa creasca, devenind independent. De-abia cand el va fi sigur pe sine si pe capacitatile sale de a face fata, el va putea sa accepte singuratatea cu seninatate si sa observe felul in care el insusi isi poate satisface propriile nevoi, bucurandu-se de asta.

Dificultatile de a accepta singuratatea vin tocmai din faptul ca, de cele mai multe ori, teama abandonului din copilarie este traita in afara campului nostru de constiinta, neputand fi, de fapt, acceptata si integrata. Constientizarea acestor temeri si descoperirea modului in care ele s-au format ne pot ajuta sa le integram si sa le depasim mai usor.