Omul este o fiinta sociala... Este unul dintre adevarurile pe care le invatam pe bancile scolii, dar si pe pielea noastra. Societatea, in sensul cel mai larg al termenului, este, oricat de pompos ar suna, conditia dezvoltarii noastre ca fiinte rationale. Este firesc, prin urmare, sa cautam compania semenilor nostri, sa ne simtim bine in comunitate, sa preferam o relatie in defavoarea solitudinii. Insa singuratatea nu inseamna, in mod automat, o pedeapsa.
Ne este teama de ea, o dorim cateodata, cochetam cu ea, ne displace cand apare fara vointa noastra, nu stim sa profitam de ea asa cum ar trebui... Dincolo de cliseele romantice ale cuplului etern sau de nevoia noastra de social, solitudinea poate fi o provocare constructiva, nu un obstacol.
Omul este o fiinta sociala... Este unul dintre adevarurile pe care le invatam pe bancile scolii, dar si pe pielea noastra. Societatea, in sensul cel mai larg al termenului, este, oricat de pompos ar suna, conditia dezvoltarii noastre ca fiinte rationale. Este firesc, prin urmare, sa cautam compania semenilor nostri, sa ne simtim bine in comunitate, sa preferam o relatie in defavoarea solitudinii. Insa singuratatea nu inseamna, in mod automat, o pedeapsa.
Din pacate, multi dintre noi, mai ales femeile, ajung sa vada in lipsa unei relatii o situatie traumatizanta, nenaturala, rusinoasa, greu de suportat. Inevitabila, de multe ori, solitudinea pare sa aduca cu sine numai lucruri negative: un sentiment de insecuritate, schimbarea completa a vietii de zi cu zi, o stare de neimplinire si asteptare.
De ce spui „nu“ singuratatii?
Psihologul Cristina Negoita explica originea importantei pe care o dam relatiei si teama de singuratate. „Cu totii venim pe lume datorita unei relatii si suntem nascuti in relatie. Nasterea nu ar putea sa aiba loc daca la actul ei nu ar participa doi actori: bebelusul si mama acestuia, care se afla intr-o relatie, inca din perioada intrauterina. Indiferent de tipul de relatie pe care acesti doi actori il au, pozitiva sau negativa, copilul se afla intr-o relatie esentiala cu mama lui, de aceasta depinzand insasi supravietuirea sa.
Multe studii si multi psihologi au discutat indelung tema atasamentului fata de mama si a traumei nasterii. Ele sunt in mod cert legate, deoarece nasterea presupune abandonarea de catre copil (impotriva vointei lui) a unui mediu sigur, ocrotitor, in care el este exclusiv dependent, si trecerea intr-un alt mediu, mult mai solicitant, in care el va invata sa faca fata singur, fara a mai beneficia intotdeauna de asistenta sau protectia mamei.
Tocmai de aceea, teama de abandon care apare la toti copiii, mai mult sau mai putin intens in primii ani de viata, este pana la urma legata de instinctul de conservare, pe care dependenta fizica a copilului de mama o activeaza. In perioada intrauterina, in primele luni de viata si chiar si in primii ani, lipsa unei persoane adulte in viata copilului cauzeaza, inevitabil, moartea acestuia, prin nesatisfacerea nevoilor de baza.
Foto: Guliver/Getty Images
Editare de Irina Buda
Citeste continuarea in revista Psychologies, editia lunii aprilie.
