Fie veti infrunta vinovatia, fie va veti lasa coplesita de ea
Ce ma deranjeaza cel mai mult la mine este lipsa de ambitie, parca in ultimii doi ani doar mi-am propus dar in realitate nu am facut nimic, m-am multumit sa traiesc in carapacea mea, nu mai am vointa si nu pot face nimic, vreau dar la asta se reduce tot. Sunt doi ani, patru luni si sapte zile de cand fica mea a murit. Dupa ani de incordare in care am ingrijit-o acum ma simt fara rost, nu-mi gasesc linistea, nu dorm, am hipertensiune si alte probleme de sanatate dar cel mai mult ma deranjeaza ca imi propun si nu duc nimic la bun sfarsit. Spre exemplu, vreau sa dau la Facultatea de Psihologie pt. ca simt ca asa mi-as putea gasi linistea, ajutand alti parinti care trec prin ce am trecut si eu, sa ma implic in tratarea copiilor cu handicap desi inca nu sunt pregatita sa-mi asum aceasta raspundere. Mentionez ca am facut terapie dar nu am luat niciodata antidepresive, nu cred in buline. Va multumesc pt. timpul acordat indiferent daca o sa-mi raspundeti sau nu.
Gabriela , 42
Raspunsul psihologului
Cred ca a suporta moartea copilului propriu este unul dintre cele mai dificile momente prin care poate trece un parinte. Acest doliu are de infruntat atat durerea si suferinta disparitiei unui suflet drag, cat si cele produse de infruntarea sensului, mersului firesc al lucrurilor: parintii mor inaintea copiilor lor si nu invers. Asadar, in acesti termeni, travaliul este de doua ori mai dificil.
Ceea ce se leaga de disparitia unei persoane dragi este atat pierderea directa a acelei persoane, cat si, poate mai important in acest caz, pierderea „proiectului” viitor, a planurilor de viata, a proiectiei vietii. Cu alte cuvinte moartea copilului anuleaza pentru un parinte insusi sensul si rostul vietii. Ceea ce ramane pentru parinte este o mare vinovatie pe care trebuie sa invete sa o negocieze.
Asadar aveti 2 variante posibile: fie veti infrunta vinovatia, fie va veti lasa coplesita de ea. Va trebui sa invatati sa vedeti in ceea ce veti face nu doar oglindiri ale traumei trecute care sa echilibreze durerea, adica ca datorii cat si descoperirea unor lucruri, capacitati interne, care ar tine doar de dv, asa cum va stiati inainte de a avea copila. Drumul catre gasirea acestui echibru nu poate fi, din pacate, decit extrem de greu si de lung si el va trece, probabil, prin numeroase momente de descurajare in care „lipsa de sens” si vinovatia se vor insinua din nou in mintea si sufletul dumneavoastra.
Cu siguranta ca terapia ar putea sa va ajute in parcurgerea acestui drum, dupa cum si amintirea fiicei dumneavoastra va poate sustine in hotarirea de a va pune, prin valorificarea a tot ceea ce sunteti, in folosul altora. Persoane care au trecut sau vor trece prin incercarea careia dumneavoastra incercati acum sa-i faceti fata au nevoie de sprijinul unor terapeuti si, asa cum se stie prea bine, adevaratii psihoterapeutii „se fac” tocmai din oamenii care au reusit sa-si „foloseasca” suferinta intr-un mod cit mai productiv pentru ei insisi si pentru ceilalti.
Asadar nu pot decat sa va indrum sa parcurgeti in continuare travaliul terapeutic si sa discutati despre aceste aspecte in continuare.
Va mai sfatuiesc sa cititi recentele carti traduse in limba romana de catre Irvin D. Yalom, un terapeut existentialist extraordinar.
Mult curaj!
