Daca ar fi sa-mi dau o nota de la 1 la 10, categoric mi-as da maximum. Nu sunt modesta ? Ei si, de ce n-as fi? Am reusit in viata prin puterea mea. Nu a existat "nu pot", "nu vreau", "nu am timp", "nu am chef"... A existat in schimb "trebuie".

La inceput invatatoare, apoi judecatoare. Vroiam invatatoare pentru ca-mi placea sa predau, sa invat copiii si ... dupa liceu am lucrat 4 ani ca profesor suplinitor si cum salariile erau foarte mici (1990-1994) am realizat ca a doua varianta era mai buna.

Sigur ca toti ne dorim pentru copiii nostri ce este mai bun. Si pentru noi ne dorim acelasi lucru. Si, oricat de idealisti am fi, vrem sa avem parte si de o situatie materiala buna si de recunoastere sociala. Vestea buna este ca putem impaca urmarea vocatiei cu satisfacerea nevoilor materiale si sociale.

Una dintre cele mai plictisitoare intrebari care se pun copiilor este aceasta”Ce vrei sa te faci cand te faci mare?” (ca si “Ce materie iti place mai mult la scoala?”). Unii copii chiar isi doresc ceva anume si – spre consternarea lor – oricare ar fi raspunsul, cei mari izbucnesc in ras. De ce rad? De inocenta lor, de originalitatea ideii, uneori chiar de precocitatea lor.

Am citit de cateva ori articolul, crezand ca e vina mea ca nu prind ideea. De fapt, ma asteptam la o idee mare, la o revelatie. Tot ce am inteles este ca cineva s-a facut, pana la urma, psiholog. Ca i-au trecut prin minte maxim doua profesii – asa rezulta din articol – si o (una) copilarie. Mai mult de atat, n-am aflat nimic. Dar am dedus cate ceva.