Toleranță și respingere – ce respingem în ceilalți și ce evităm să privim în noi

Freepik

Toleranță și respingere sunt două reacții umane care apar în fiecare zi, adesea fără să le înțelegem pe deplin. Felul în care ne uităm la ceilalți – cu deschidere sau cu judecată – spune, de fapt, foarte multe despre părțile noastre nevăzute, despre vulnerabilitățile pe care încercăm să le ascundem și despre lucrurile pe care nu ne permitem încă să le acceptăm în noi înșine. În spațiile publice, în relațiile noastre și în momentele obișnuite, aceste mecanisme devin evidente.

Toleranță și respingere – scena din metrou care ne arată cine suntem

Metroul este mai mult decât un mijloc de transport. Este un spațiu în care oamenii se ating fără intenție, își evită privirile sau se privesc pentru o secundă în care poate fi cuprinsă o poveste întreagă. Este un loc al trecerii, dar și al întâmplărilor care scot la suprafață diferite reacții, unele neprevăzute.

Poate că nu întâmplarea în sine contează, ci ce trezește ea în fiecare dintre noi, chiar acum, în timp ce citim.

La stația Piața Victoriei urcă o tânără frumoasă, ca desprinsă dintr-o poveste, cu tenul perfect și cu părul lung și blond — căști în urechi, pași siguri, prezență calmă. O văd cum îl ajută cu delicatețe pe un om fără adăpost, care se mișcă greu, să pășească în vagon. Bărbatul se așază, iar în câteva secunde oamenii din jur se ridică precipitat, împinși în primul rând de miros, dar poate și de un alt tip de disconfort.

La scurt timp, o doamnă gardian se apropie cu pași repezi, cu voce rigidă:

— Unde cobori?

— La Obor! spune omul, cu ochii înroșiți de frig, alcool și suferință.

— Să cobori! Îmi îmbolnăvești călătorii! rostește cu furie femeia.

— Păi cobor. Am zis: la Obor, întărește el, posibil contrariat de respingerea doamnei gardian.

Scena s-a oprit în timp pentru mine. În fața mea erau trei moduri umane de a reacționa în fața vulnerabilității: a ajuta, a te proteja, a controla.

Ce respingem în ceilalți și ce evităm să privim în noi

Priveam hainele lor ca pe niște simboluri: haina grea, neagră, întunecată, care părea să fi adunat frigul unei vieți întregi; paltonul elegant, maroniu deschis, croit perfect, ca o invitație la lumină, frumusețe și generozitate; uniforma rigidă, cu rolul ei clar de a impune reguli. Trei învelișuri diferite. Cu siguranță, în fiecare dintre noi există, în momente distincte, în proporții diferite, câte ceva din toate aceste posturi.

Sunt perioade în care tragem după noi o haină prea grea, încărcată de ceea ce nu mai putem duce. Sunt momente în care purtăm haina gesturilor frumoase, prin care sperăm să fim văzuți și validați. Și sunt clipe în care parcă uniforma ni se lipește de corp, ne rigidizează și ne împinge să reacționăm din frică, furie, rușine sau neputință.

Observând reacția de respingere din jur, m-am întrebat: Ce respingem, de fapt?

Mirosul? Da, era prezent și deranjant.

Dar poate că în el se ascundea și o altă realitate greu de privit: fragilitatea umană, ideea că oricare dintre noi se poate pierde la un moment dat, că viața se poate rupe de siguranță și confort. Oare era mirosul impermanenței sau al incertitudinii greu de tolerat?

Toleranță și respingere – cum ne rupem și cum ne reluăm contactul

În Gestalt terapie, vorbim despre contact — despre felul în care ne întâlnim cu lumea, cu ceilalți și cu noi înșine. Uneori, pentru a ne proteja, rupem contactul: ne distanțăm, judecăm, evităm, ne închidem. Alteori, ne apropiem, simțim, conținem și rămânem prezenți chiar și când e inconfortabil.

A rămâne pe scaun în acea scenă m-a dus la propriile mele amintiri: clipe în care mi-am dorit să fiu salvată, momente în care am făcut gesturi bune pentru a fi acceptată și episoade în care am ridicat vocea, convinsă că nu aveam altă soluție.

A tolera disconfortul nu înseamnă a-l căuta cu tot dinadinsul sau a-l nega. Înseamnă să fim suficient de prezenți încât să observăm și ceea ce ne atinge plăcut, și ceea ce ne zgârie interiorul. Să facem loc incertitudinii, imperfecțiunii, nesiguranței — pentru ca aerul proaspăt al autenticității și al stării de bine să poată intra ulterior.

Ce lucrăm în terapie când vorbim despre toleranță și respingere

În terapie, lucrăm tocmai cu aceste straturi: ceea ce gândim, simțim, rostim și ceea ce evităm. Când privim fără grabă și curiozitate propriile reacții, ceva se relaxează. Și, treptat, ceea ce a durut devine mai puțin rigid, scade în intensitate, iar ceea ce era ascuns primește loc să respire.