Când se sting luminile
Unii oameni apar în viaţa ta doar când strălucești. Când ai o funcţie importantă, putere, vizibilitate, deodată devii interesant, demn de frecventat, demn de curtat. Asta se vede foarte bine în ceea ce psihologii numesc relaţii tranzacţionale, acele legături în care prezenţa celuilalt depinde de acele beneficii pe care le poate obţine de la tine, cum ar fi statut, acces, influenţă, apartenenţă la un anumit cerc.
Am trecut prin astfel de perioade: persoane care înainte nici nu mă salutau au început, brusc, să se învârtă în jurul meu asemenea unui păun care își deschide coada, atent la fiecare detaliu, ca să intre în graţiile păuniţei. Atâta timp cât aveam o funcţie globală, părea că merită efortul să fie aproape de mine. În logica teoriei schimbului social, cu cât pari să oferi mai multe „recompense”, fie că e vorba de informaţie, putere sau conexiuni, cu atât oamenii sunt mai dispuși să investească timp și energie în relaţia cu tine, par să se bucure mereu că te văd, să te caute. Aș sublinia verbul „par”, acolo este esenţa.
La un moment dat, am renunţat la funcţie. Odată cu funcţia, au dispărut și ei. Nu mai erau apeluri, mesaje, invitaţii. Liniște. Nu m-a supărat, am constatat doar. M-ar fi supărat, poate, dacă aș fi luat acele manifestări de atenţie drept interes real. Realitatea arată că mulţi oameni sunt în jurul nostru când avem statut, putere, așa cum percep ei aceste aspecte, precum musculiţele în jurul becului aprins: atâta timp cât lumina este puternică, roiul este dens; când becul se stinge, nu mai rămâne nimic în jur, în afară de întuneric. Rămân câţiva oameni autentici, firești, sinceri, pentru care contezi ca om, nu ca funcţie. Psihologii atrag atenţia că relaţiile construite aproape exclusiv pe beneficii reciproce, fără profunzime emoţională, ajung să producă un tip de singurătate paradoxală: ești înconjurat de oameni, dar nu te simţi cu adevărat văzut.
Această experienţă m-a obligat să văd mai clar diferenţa dintre interes și grijă reală. Există oameni care au nevoie de tine, de poziţia ta, de accesul pe care îl reprezinţi. Nu e nimic greșit în a avea interese, cât timp ești onest și nu confunzi o alianţă de convenienţă cu o prietenie. Problema apare atunci când, în spatele zâmbetelor, nu e niciun pic de autenticitate, nicio curiozitate reală faţă de cine ești, ci doar calcule despre ce poţi „livra”. Sunt persoane pentru care tu ești doar oportunitatea; lor nu le pasă, de fapt, nici de cine ești, nici de cum ești.
În coaching, acest tip de confuzie apare des în jurul rolurilor profesionale. Mulţi clienţi ajung în sesiuni după o schimbare de poziţie sau după pierderea unei funcţii și realizează, uneori dureros, că o parte din relaţiile lor erau, de fapt, relaţii de rol, nu de suflet. Când identitatea ta se lipește prea mult de cartea de vizită pare că se prăbușește și valoarea ta în momentul în care rolul cade. Coachingul creează un spaţiu unde poţi explora cine ești tu fără scenă, fără lumini, fără titluri, și cum vrei să te așezi în relaţii în care ești preţuit ca om, nu doar ca funcţie. Prima persoană care e bine să se uite diferit la tine ești chiar tu.
În astfel de momente, în care nu mai ai puterea dată de o funcţie, dezamăgirea poate fi amară, dar și eliberatoare. Când se stinge lumina funcţiei, rămân lângă tine cei care te văd ca om, nu ca rol. Cei care îţi dau un mesaj nu ca să le prinzi proiectul, ci ca să vadă cum ești. Cei care nu dispar când nu mai ai ce să le oferi în termeni de beneficii, dar le poţi oferi prezenţa ta întreagă, vulnerabilă, poate uneori obosită.
Poate că acesta este unul dintre marile daruri ale pierderii unei poziţii: îţi face curăţenie în jur. Îţi arată cine era acolo pentru lumina reflectoarelor și cine rămâne pentru tine. În limbajul psihologiei, este un moment de „identity work”, cum spune Herminia Ibarra, profesor la London Business School: ești invitat să-ţi reconstruiești povestea despre cine ești, dincolo de ceea ce faci sau reprezinţi pentru ceilalţi. Îţi devine mai clar cine era de umplutură și cine rămâne când cade cortina, după spectacol, când strălucirea unei funcţii se estompează, așa cum se sting luminile la teatru.
Iar în întunericul acela, care la început sperie, începi să vezi altfel: nu cine îţi luminează scena, ci cine îţi ţine mâna. Acolo, în spaţiul acela mai simplu, mai așezat, începe adevărata muncă cu tine: să îţi recapeţi valoarea interioară, să accepţi că nu ești rolul tău și să alegi conștient relaţii în care nu e nevoie să „strălucești” ca să fii iubit. Asta înseamnă, până la urmă, să treci de la relaţii tranzacţionale la relaţii cu sens.
Te las cu câteva întrebări:
• Câţi dintre oamenii din jurul tău ar rămâne aproape dacă mâine ţi-ai pierde funcţia sau statutul?
• În câte relaţii te simţi văzut ca om, nu ca rol?
• Unde, în viaţa ta, accepţi relaţii tranzacţionale deși îţi dorești relaţii cu sens?
• Ce crezi că ar trebui să schimbi, în tine și în felul în care relaţionezi, ca să atragi oameni care rămân lângă tine „când se sting luminile”?
