Ce contează pentru instanță când copilul spune la cine vrea să rămână
„La zece ani copilul alege.” „După paisprezece ani judecătorul e obligat să facă ce vrea copilul.” Aproape orice părinte aflat într-un divorț a auzit una dintre aceste propoziții, de la un prieten, de la un coleg, de pe un forum. Sunt spuse cu convingere și sunt, amândouă, false. Iar prețul acestei erori nu îl plătesc părinții, ci copilul, care ajunge să fie pregătit, convins sau presat să „aleagă” într-un proces în care legea nu i-a cerut niciodată asta.
Ce spune, de fapt, legea
Codul civil nu stabilește nicio vârstă la care un minor decide singur unde locuiește. Ce stabilește este altceva: copilul care a împlinit 10 ani este ascultat de instanță în procedurile care îl privesc, iar cel mai mic de 10 ani poate fi ascultat dacă judecătorul consideră necesar. Ascultarea este obligatorie. Urmarea opiniei nu este.
Distincția pare subtilă, dar schimbă tot. Copilul nu este pus să aleagă între mamă și tată. I se dă ocazia să fie auzit, iar ceea ce spune devine un element de analiză, alături de multe altele, în decizia pe care o ia judecătorul în numele unui singur principiu: interesul superior al copilului. Cum funcționează concret ascultarea, ce întreabă judecătorul și cum se cântăresc răspunsurile am detaliat în acest ghid, pe larg, cu fiecare criteriu pe care instanța îl analizează atunci când stabilește locuința minorului după divorț.
Cum se desfășoară ascultarea
Nu în sala de judecată, cu părinții de față. Copilul este ascultat în camera de consiliu, de regulă în prezența judecătorului și, atunci când se consideră necesar, a unui psiholog sau a unui reprezentant al autorității de protecție a copilului. Părinții nu asistă. Scopul este ca minorul să vorbească fără să simtă că trădează pe cineva.
Judecătorul nu întreabă „cu cine vrei să stai?”. Întreabă despre școală, despre prieteni, despre cum arată o zi obișnuită, despre ce face cu fiecare părinte. Din aceste răspunsuri se conturează ceva mult mai util decât o preferință declarată: imaginea reală a vieții copilului.
Ce cântărește cu adevărat
Instanța analizează un set de criterii care, luate împreună, spun unde copilul are cele mai bune șanse să crească echilibrat.
Relația afectivă cu fiecare părinte, nu declarată, ci dovedită prin implicarea de zi cu zi: cine merge la ședințele cu părinții, cine îl duce la medic, cine știe numele profesorilor. Stabilitatea mediului: școala, cartierul, prietenii, rutina. Capacitatea fiecărui părinte de a răspunde nevoilor copilului, care nu se măsoară în venituri. Și, poate cel mai subestimat criteriu, disponibilitatea de a coopera cu celălalt părinte și de a-i respecta locul în viața copilului.
La acestea se adaugă raportul de anchetă psihosocială întocmit de direcția de protecție a copilului și, atunci când situația o cere, expertiza psihologică. Toate sunt piese ale aceluiași puzzle. Opinia copilului este una dintre ele.
De ce veniturile mari nu câștigă procese
Un mit înrudit cu primul: părintele cu salariul mai mare „ia” copilul. În realitate, diferența de venituri se rezolvă prin pensia de întreținere, nu prin locuința minorului. Un părinte cu venituri modeste, dar prezent, implicat și dispus să colaboreze, are șanse mai bune decât unul cu venituri mari care lipsește de acasă și blochează legătura copilului cu celălalt părinte.
Ce nu trebuie făcut înainte de ascultare
Aici se pierd cele mai multe procese, și nu în sensul juridic. Pregătirea copilului pentru audiere, repetarea cu el a ceea ce „trebuie” să spună, denigrarea constantă a celuilalt părinte, împiedicarea programului de vizită ca să „nu se atașeze”. Judecătorii și psihologii recunosc aceste tipare cu ușurință, iar un copil care recită o poziție învățată spune instanței mai mult despre părintele care l-a instruit decât despre propria dorință.
Alienarea parentală, adică înstrăinarea deliberată a copilului de unul dintre părinți, este invocată tot mai des în instanțele românești și, atunci când este dovedită, se întoarce împotriva celui care a practicat-o.
Adolescentul de 16 sau 17 ani
Greutatea opiniei crește odată cu maturitatea. Un adolescent de 16 ani care explică argumentat de ce vrea să locuiască într-un anumit loc va fi ascultat cu altă atenție decât un copil de 10 ani. Dar nici la această vârstă instanța nu este obligată să urmeze automat dorința lui. Un motiv frecvent invocat de adolescenți, „acolo am mai multă libertate”, este exact genul de argument pe care judecătorul îl cântărește în raport cu interesul real al copilului, nu cu preferința de moment.
Decizia nu este pentru totdeauna
Hotărârea privind locuința copilului poate fi modificată atunci când intervin schimbări importante în situația copilului sau a părinților. Un copil care la 8 ani a rămas cu un părinte poate cere, la 15, să locuiască la celălalt, iar instanța va analiza din nou toate criteriile de mai sus. Schimbarea locuinței copilului, împreună cu părintele la care locuiește, într-un alt oraș sau în străinătate, cere acordul prealabil al celuilalt părinte atunci când afectează exercițiul autorității părintești sau al drepturilor părintești, iar în caz de neînțelegere decide instanța. Recăsătorirea unui părinte, în schimb, nu are nevoie de acordul fostului soț; ea poate conta cel mult ca o schimbare de împrejurări, dacă un părinte cere reanalizarea locuinței copilului.
Ce ar trebui să rețină un părinte
Copilul nu decide. Copilul este ascultat, iar ceea ce spune contează în măsura în care reflectă viața lui reală, nu un scenariu. Cel mai bun lucru pe care îl poate face un părinte în acest proces nu este să câștige copilul de partea lui, ci să îi arate instanței, prin fapte, că poate fi prezent, stabil și capabil să lase loc și celuilalt părinte. Mai multe explicații despre procedurile care privesc copiii după divorț, custodie, program de legături personale și pensie de întreținere, se găsesc la https://avocatrazvanrusu.ro/.
