Burnoutul începe cu mult înainte să nu mai putem
Despre drumurile pe care le facem în afara noastră și despre momentul în care începem să ne întoarcem spre noi
Zilele trecute mergeam cu mașina, iar radioul era pornit. La un moment dat, vocea de la radio a început să vorbească despre anul 1972 și despre evenimentele importante de atunci. Mi-a atras imediat atenția: era anul în care m-am născut.
Fără să-mi propun, am început să ascult altfel. Nu mai era doar un an dintr-un manual de istorie, ci devenise, pentru câteva minute, un mozaic personal în care începeau să se așeze imagini.
În decembrie 1972, oamenii plecau pentru ultima dată spre Lună. Misiunea Apollo 17 a fost ultima care a dus oameni pe suprafața ei. Pe 14 decembrie au părăsit suprafața selenară, iar pe 19 decembrie s-au întors acasă. Este o imagine care, pentru mine, are o forță extraordinar de puternică: să ajungi atât de departe și, în cele din urmă, să reușești să te întorci.
Tot în același an, Rolling Stones înregistrau melodia „Angie”, ce se auzea acum în fundal. Vocea de la radio ne povestește cum ea este lansată un an mai târziu. Versurile melodiei vorbesc despre tristețea lucrurilor pe care le iubim și pe care, oricât am încerca, nu le putem păstra cu forța. Mi-a rămas în minte alături de imaginea Lunii, ca două mișcări aparent opuse: dorința de a ajunge cât mai departe și nevoia de a accepta că există limite sau mai bine spus, limitări, pe care nu le putem negocia.
Fără să-mi dau seama exact când, am ajuns să mă gândesc la burnout. Și ceea ce mi-a apărut în minte este faptul că burnoutul nu începe în ziua în care nu ne mai putem ridica din pat și nici în momentul dramatic în care spunem „gata, nu mai pot”. De multe ori, atunci doar vedem ceea ce se întâmpla deja de ceva vreme.
Și, pentru că tot îmi plac foarte mult asocierile libere, gândul mă duce mai departe la burnout prin analogie cu felul în care anumite boli se instalează în tăcere. Diabetul de tip 2, de exemplu, de cele mai multe ori se instalează treptat, iar simptomele rămân mult timp discrete sau chiar absente. Nu spun că diabetul și burnoutul sunt același lucru sau că au aceleași mecanisme. Mi s-a părut interesantă ideea de proces: ceva începe în noi cu mult înainte să devină suficient de vizibil încât să ne oprească.
Ce se consumă în tăcere
Una dintre marile dificultățile ale burnoutului este că încă funcționăm. Ne facem treaba, avem grijă de ceilalți, ne ținem de cuvânt, de cele mai multe ori. Din exterior părem chiar foarte bine, dar în interior ceva începe încet să ne macine.
Există o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcție de cât poate duce fiecare dintre noi, în care spunem „mai rezist puțin”. Nu pentru că nu simțim oboseala, ci pentru că avem mereu un motiv pentru care acum nu este momentul să ne oprim. După proiectul acesta urmează altul, iar noi ne promitem că, după aceea, ne vom ocupa în sfârșit de noi. Numai că acel „după” se mută mereu puțin mai departe.
Primul semn nu este de fapt oboseala, ci pierderea contactului cu propriile semnale. Corpul spune ceva, dar ne găsim imediat o explicație. Când relațiile de muncă ne storc de energie, ne convingem că trebuie să fim înțelegători cu ceilalți, nu cu noi. Atunci când munca ne golește, ne spunem că este doar o perioadă mai intensă. Nu ne dăm voie să ne oprim, ci continuăm.
Trăim într-o lume care ne cere să fim performanți și disponibili, să facem față atât vieții profesionale, cât și celei de acasă, și să rămânem inspirați pe deasupra. Iar când toate acestea devin prea mult, rareori ne întrebăm dacă cerințele sunt excesive. Ne întrebăm mai degrabă ce este în neregulă cu noi și începem să credem că alții reușesc, iar noi nu.
Între „trebuie” și „vreau”
Căutând mai multe explicații mi s-a părut că am descoperit în psihanaliză o întrebare cu care eu am rezonat foarte mult și care m-a pus pe gânduri și mai mult. Freud ne-a arătat că viața psihică este străbătută de conflicte și că ceea ce ne cerem să fim nu coincide întotdeauna cu ceea ce ne dorim să fim. Uneori vocea lui „trebuie” devine atât de puternică, încât vocea lui „vreau” abia mai poate fi auzită. Nu mai vorbim atunci doar despre cât muncim, ci despre relația intimă pe care o avem cu propria valoare personală. Ce se întâmplă cu mine dacă nu mai sunt cea/cel care rezolvă mereu totul?
Mulți dintre noi am învățat foarte devreme că suntem valoroși prin ceea ce putem duce, iar faptul că puteam duce din ce în ce mai mult, ne-a dat falsa impresie că aprecierea și afecțiunea pe care o vom primi de la ceilalți era strâns legată de această capacitate crescută de a face lucruri, de a rezolva situații. În caz contrar, era posibil să nu mai fim văzuți, apreciați sau chiar iubiți, doar pentru ceea ce eram noi, nu pentru ceea ce puteam face noi. Și, de cele mai multe ori acest lucru nu era verificat în realitate, pentru a-l putea confirma sau infirma. La început, această capacitate de adaptare este o resursă extraordinară. Problema apare când adaptarea devine identitate și nu mai știm cine suntem în afara rolului celui care duce. Întrebarea „Cine sunt eu?” ajunge să fie înlocuită, aproape fără să observăm, de „Ce mai trebuie să fac?”.
Într-un astfel de scenariu de viață, odihna începe să semene cu vinovăția, iar o după-amiază în care nu producem nimic devine greu de suportat. Încet, pe furiș, lucrurile care ne hrăneau psihic dispar din program, nu pentru că nu le mai iubim, ci pentru că nu mai avem energie pentru ele. O carte rămâne zile în șir pe noptieră, iar întâlnirile cu oamenii dragi se amână tot mai des. Viața începe să semene cu un proiect de administrat: rămâne funcționarea, dar se spațiul pentru experiență, curiozitate și explorare se reduce atâta de mult, încât aproape ajunge la reprezentarea unui punct negru pe o coală mare, albă, de hârtie.
Continând să caut mai multe explicații pentru acest fenomen, am descoperit la Bion ideea despre capacitatea psihicului de a transforma ceea ce trăim în ceva ce poate fi gândit. Experiențele emoționale brute au nevoie de un spațiu interior în care să poată fi primite și înțelese. Când suntem prea încărcați, acest spațiu dispare și nu mai rămâne aproape nimic între ceea ce ni se întâmplă și reacția noastră. Totul devine urgent, iar chiar și o simplă observație e trăită ca o critică. Ceea ce înainte puteam gândi începe să fie doar reacționat, iar starea de agresivitate mocnită parcă devine parte din noi. De aceea, întrebarea importantă nu este doar:
- Cât de mult muncesc?, ci mai ales
- Ce se întâmplă în mine în timp ce muncesc atât de mult?
Liberi tocmai pentru că suntem ținuți
Întrebarea aceasta m-a dus către o altă imagine. Am văzut în online, nu demult, o reprezentație a lui Kanye West în care artistul dansa suspendat deasupra unei suprafețe care sugera Luna, prins în corzi de siguranță. Mi-a plăcut foarte mult și pentru că era ceva paradoxal în ea: omul părea liber tocmai pentru că era ținut. Cred că și noi avem nevoie de corzi, adică de oameni și de relații care ne țin /susțin, fără să ne ceară să performăm, și de un loc interior în care să ne putem întoarce. Fără ele, libertatea poate deveni cădere. Dar și corzile pot deveni, la un moment dat, prea strânse, iar ceea ce ne-a susținut începe să ne limiteze. Sănătatea psihică nu înseamnă să trăim fără limite, ci să putem simți dacă ceea ce ne ține încă ne susține sau a început să ne sufoce.
Un număr în Favorite
Și acum aș vrea să vă împărtășesc visul meu din nopțile trecute.
Eram într-un hotel mare, undeva în Spania, într-o atmosferă de vacanță și de libertate, cu marea care venea și se retrăgea. Eu aveam în buuznare doar 40 de lei, sentimentul că mă simt singură și pierdută într-o mare de lume care se bucura de viață și încercam să formez numărul de telefon al tatălui meu. Nu reușeam. Apoi mi-am amintit că numărul lui era în Favorite. Am apăsat un singur buton și mi-a răspuns. L-am întrebat ce face, iar el mi-a răspuns jucăuș că explorează hotelul împreună cu mama și că sunt undeva lângă o piscină mare. M-am trezit cu o dorință puternică de a-l mai auzi.
Nu cred că un vis are nevoie mereu de o interpretare definitivă. Uneori este suficient să observăm ce imagine ne lasă și ce emoție rămâne după ce ne trezim. Pentru mine a rămas imaginea unui om aflat într-un spațiu mare și necunoscut, cu resurse care par insuficiente, care își caută un reper și descoperă că acesta este, de fapt, foarte aproape. În Favorite. Acolo unde fusese tot timpul.
Mi-am amintit atunci de un moment din viața mea în care mă aflam într-o situație-limită și mă temeam că voi fi judecată de cei apropiați și dragi mie. Mă așteptam la reproșuri, dar am primit ceva mult mai simplu: am primit un sprijin onest și real.Tatăl meu mi-a spus:
„Noi suntem aici. Important este să fii fericită.”
Unele propoziții rămân în noi mult după ce oamenii care le-au spus nu mai sunt lângă noi. În timp, ele devin ceea ce psihanaliza numește obiecte interne: experiențe relaționale care continuă să existe în lumea noastră interioară și pe care le putem regăsi atunci când avem nevoie să fim ținuți/susținuți.
Drumul înapoi acasă
De aceea burnoutul nu poate fi redus la o problemă de management al timpului. Uneori nu avem nevoie să ne organizăm mai bine viața, ci să ne întrebăm dacă mai ne dăm voie să locuim în ea. Prevenția începe cu o întoarcere către ceea ce am încetat să ascultăm, iar câteva întrebări simple pot fi un început:
- Cum mă simt astăzi?
- Ce mă consumă și ce mă hrănește?
- Ce am început să evit?
- Unde spun „da”, deși în mine există un „nu”?
- Ce parte din mine încearcă să demonstreze ceva și cui?
Nu cred că aceste întrebări ne pot proteja singure de burnout. Dar pot redeschide dialogul cu noi înșine, iar ceea ce devine vizibil poate fi gândit și, uneori, schimbat.
Aceasta este și întoarcerea despre care mă gândeam ascultând povestea lui Apollo 17. Oamenii au mers mai departe decât fusese posibil înainte și apoi s-au întors acasă. Și în viața psihică există momente în care trebuie să mergem înainte și momente în care trebuie să ne întoarcem. Trei imagini mi-au rămas din acest drum:
Melodia „Angie” îmi amintește că nu tot ce iubim poate fi salvat prin forță.
Omul suspendat în corzi îmi amintește că uneori avem nevoie să fim ținuți ca să putem fi liberi.
Visul mi-a amintit că, atunci când lumea devine prea mare și resursele par prea puține, ne putem întoarce către cineva sau către ceva care ne spune, chiar și din interior: sunt aici.
Burnoutul este, într-un fel, o îndepărtare prea lungă de acasă. Nu de casă ca loc, ci de acel spațiu interior în care putem fi fără să demonstrăm mereu ceva. Întoarcerea începe în momentul în care ne permitem să ne oprim, nu ca să renunțăm la ceea ce construim, ci ca să vedem cine este omul care construiește.
Există o măsură mai tăcută a succesului, pe care o uităm tocmai când devenim foarte ocupați: cât din noi rămâne viu în timp ce construim. Întrebarea esențială nu este cât putem duce, ci cât din noi mai este acolo în timp ce ducem tot ce avem de dus.
Uneori, burnoutul începe nu atunci când nu mai putem urca, ci mai ales atunci când nu mai știm pentru ce merită cu adevărat să coborâm.
Partea bună este că, dacă realizăm aceste lucruri sau măcar o parte din ele, întoarcerea începe tot acolo: în clipa în care, pentru prima dată după mult timp, ne oprim și ne ascultăm.
