A locui în propriul corp
Când corpul nu mai este doar instrumentul cu care ne ducem viața
Ne petrecem întreaga viață în corpul nostru și, cu toate acestea, putem trăi ani întregi fără să ne simțim cu adevărat acasă în el.
„Ce simți acum în corp?”, am întrebat-o.
Până atunci îmi povestise despre o situație care o preocupa. Vorbise despre ce se întâmplase, despre ce spusese celălalt și despre gândurile cu care rămăsese. Când am întrebat-o despre corp, a făcut o pauză.
Îi era greu să spună ce simțea. Nu era obișnuită să își îndrepte atenția spre propriile senzații.
Nu era nevoie să găsească imediat un răspuns. Întrebarea nu îi cerea încă o explicație, ci îi oferea puțin timp să observe cum se simțea acum, în timp ce povestea.
Corpul care trebuie să funcționeze
Pentru mulți dintre noi, corpul devine instrumentul prin care trebuie să ne descurcăm în lume. Îl disciplinăm, îl comparăm, îl împingem dincolo de oboseală și îi cerem să se adapteze programului nostru. Îl hrănim când avem timp, îl odihnim când terminăm tot ce este de făcut și îl ascultăm abia când începe să ne împiedice.
Cât timp funcționează, aproape că nu îl observăm.
Ne amintim de el când apare durerea de spate, când stomacul se contractă sau când oboseala nu ne mai lasă să continuăm. Atunci încercăm să înlăturăm disconfortul, ca să putem reveni la tot ce ne așteaptă.
Relația aceasta nu se naște întotdeauna din lipsă de grijă. Uneori, a funcționa a fost felul în care am traversat perioade în care nu ne puteam permite să ne oprim. Au existat oameni care depindeau de noi, probleme, pierderi sau zile în care simplul fapt de a merge mai departe cerea tot ceea ce aveam.
Am învățat să trecem peste oboseală, să amânăm foamea și să continuăm. Ceea ce ne-a ajutat cândva poate deveni singurul mod în care știm să trăim. Rămânem încordați după ce presiunea a scăzut și ne grăbim chiar și atunci când nu mai există o urgență.
Am devenit foarte buni la a merge mai departe fără să ne întrebăm ce se întâmplă înăuntru.
A privi corpul din afară
Există și un alt fel de a nu ne locui corpul: acela de a-l privi mai ales din exterior.
Cum arată? Cât cântărește? Ce vârstă trădează? Este suficient de suplu, de puternic, de atrăgător? Se ridică la nivelul imaginii pe care credem că ar trebui să o oferim lumii?
Putem petrece mult timp evaluându-ne corpul și foarte puțin timp simțindu-l.
Îl vedem în oglindă, în fotografii sau prin ochii pe care ni-i imaginăm ațintiți asupra noastră. Îl corectăm, îl ascundem ori îl expunem. Devine ceva ce avem de prezentat și de administrat, nu locul viu din care întâlnim lumea.
A-l locui nu înseamnă să ne placă fiecare parte din el în fiecare zi. Nici să ajungem la o acceptare în care nu mai există nemulțumire, rușine sau teamă. Înseamnă să putem rămâne în legătură cu el chiar și atunci când nu corespunde imaginii dorite.
Să observăm nu numai cum arătăm, ci și cum suntem înăuntrul acestei zile.
Să observăm înainte de a explica
Intrăm într-o încăpere și umerii se ridică aproape imperceptibil. Cineva schimbă tonul vocii, iar stomacul se strânge. Primim un mesaj și ne dăm seama că ne ținem respirația.
Nu știm însă, doar din aceste senzații, ce poveste se află acolo. Nici nu trebuie să căutăm neapărat o traumă în spatele lor. Putem observa încordarea fără să ne grăbim să îi găsim o explicație în trecut.
Ceea ce simțim nu trebuie nici ignorat, nici transformat într-un verdict. Nodul din gât nu ne spune singur ce alegere să facem. Tensiunea din piept nu dovedește că omul din fața noastră este periculos. Senzația oferă o informație despre starea noastră, nu întreaga explicație a realității. Iar atenția la emoții nu înlocuiește evaluarea medicală atunci când apar simptome fizice.
Putem rămâne curioși: ce s-a schimbat în mine acum? Uneori nu vom găsi imediat un răspuns. Dar putem recunoaște ceea ce simțim fără să îi dăm pe loc un sens.
Întoarcerea nu se face cu forța
Pentru un om care s-a îndepărtat multă vreme de propriile senzații, întrebarea „Ce simți în corp?” nu este întotdeauna liniștitoare. Poate fi stranie, incomodă sau copleșitoare.
Uneori, experiența corpului este strâns legată de durere, rușine sau boală. Întoarcerea nu poate fi cerută ca o obligație și nici grăbită în numele vindecării.
A locui în propriul corp nu înseamnă să îi deschidem toate ușile deodată.
Poate începe cu lucruri mici, dacă sunt confortabile: să observăm sprijinul scaunului sau contactul tălpilor cu podeaua, fără să încercăm să obținem o anumită stare. Să descoperim că avem voie să revenim la camera și la lumea din jur. Că ne putem opri.
Nu este o nouă performanță pe care trebuie să o facem corect. Este o relație care se construiește încet.
De la control la relație
Când începem să ne locuim corpul, nu devenim automat mai calmi și nici nu încetează toate durerile. Uneori observăm cât de obosiți suntem. Alteori descoperim o tensiune pe care ajunsesem să o confundăm cu felul nostru de a fi.
Poate ne dăm seama mai devreme că o conversație ne copleșește. Recunoaștem că ne este foame și ne facem timp să mâncăm. Observăm oboseala și o luăm în seamă înainte să acceptăm încă o sarcină.
Nu vom putea răspunde întotdeauna așa cum ne-am dori. Există zile în care nu putem pleca sau nu ne putem odihni imediat. Dar este o diferență între a ne cere un efort recunoscându-i costul și a ne purta ca și cum acel cost nu ar exista.
A locui în corp nu înseamnă numai să descoperim unde doare. Înseamnă și să recunoaștem căldura unei apropieri, plăcerea unei mișcări sau liniștea care nu înseamnă gol, ci odihnă.
Pentru câteva clipe, nu mai trebuie să ajungem nicăieri.
Un loc în care să ne putem întoarce
Poate că nu vom fi mereu în armonie cu propriul corp. Vor exista zile în care îl vom grăbi, îl vom critica sau îl vom simți ca pe o povară. A fi acasă nu înseamnă să ne fie bine în fiecare cameră și în fiecare moment.
Înseamnă să nu rămânem pentru totdeauna la ușă.
„Ce simți acum în corp?”
De data aceasta, a putut numi ceva: încordarea maxilarului, pe care până atunci nu o observase.
Nu era o revelație spectaculoasă. Situația despre care vorbise nu se rezolvase. Dar atenția ei nu mai era îndreptată numai spre ce se întâmplase și spre ceea ce avea de făcut. Observa și cum era ea în mijlocul tuturor acestor lucruri.
Corpul nu mai era doar cel care trebuia să o poarte prin zi. Era și locul în care putea să se întâlnească pe sine.
A locui în propriul corp nu înseamnă să îi înțelegem imediat fiecare reacție. Înseamnă, poate, să nu îl mai tratăm ca pe locul în care trebuie să tacă tot ceea ce noi nu avem timp să simțim.
