Trauma complexă: cine devenim ca să supravieţuim

Pete Walker este consilier în asistenţă socială și psihologică, lector, autor și psihoterapeut specializat în ajutorarea adulţilor traumatizaţi prin expunerea repetată la abuz și/sau neglijare timpurie.

Pete este director al Lafayette Counseling Center și lucrează de 30 de ani ca profesor și profesionist în domeniul sănătăţii mintale, fiind autorul cărţilor: Holistically Treating Complex PTSD: A Six-Dimensional Approach: Guidance for Therapists, Coaches, and Other Helpers to Repair the Damage and Arrested Development Suffered by Childhood Trauma Survivors (Terapia Traumei Complexe C-PTSD. De la supravieţuire la integrare prin 6 dimensiuni de intervenţie: relaţional, comportamental, cognitiv, emoţional, somatic și spiritual), The Tao of Fully Feeling: Harvesting Forgiveness Out of Blame, Complex PTSD: From Surviving to Thriving:
A Guide and Map for Recovering from Childhood Trauma (Recuperarea în urma traumei, abuzului sau neglijenţei emoţionale – PTSD: 13 pași esenţiali ai procesului de vindecare).

Psychologies: În ultimii ani, termenul „traumă” a intrat în limbajul vieţii de zi cu zi. Credeţi că această popularizare ne-a ajutat să înţelegem mai bine experienţa celor care trăiesc cu traumă complexă sau, dimpotrivă, a simplificat excesiv un fenomen mult mai amplu?
P.W.: Cred că, pe măsură ce termenul „traumă” a devenit parte din limbajul nostru cotidian, tot mai mulţi supravieţuitori ai abuzului și/sau ai neglijării suferite în copilărie au ajuns să își dea seama că trauma pe care au trăit-o atunci îi face să treacă, în mod inconștient, cu vederea suferinţa pe care și-o provoacă ei înșiși, zi de zi, prin a se abuza și neglija pe sine.
Mai mult decât atât, această suferinţă este amplificată de compulsia inconștientă la repetiţie, din cauza căreia [supravieţuitorii] acceptă comportamentele nocive ale unor persoane toxice, fără să realizeze ce li se întâmplă și fără să se protejeze. Mulţi devin astfel o pradă ușoară pentru comportamentele exploatatoare și punitive ale unor persoane narcisiste, precum și pentru tacticile lor de gaslighting.

În Terapia Traumei Complexe C-PTSD. De la supravieţuire la integrare prin 6 dimensiuni de intervenţie: relaţional, comportamental, cognitiv, emoţional, somatic și spiritual (Holistically Treating Complex PTSD: A Six-Dimensional Approach: Guidance for Therapists, Coaches, and Other Helpers to Repair the Damage and Arrested Development Suffered by Childhood Trauma Survivors), se întâlnesc două perspective: cea a terapeutului, construită în peste patru decenii de practică, și cea a omului care a trăit el însuși experienţa traumei complexe. Cum s-au completat aceste două perspective în felul în care înţelegeţi astăzi trauma complexă și recuperarea?
P.W.: Psihoterapeuţii care au suficientă experienţă și empatie îi pot ajuta, prin psihoeducaţie, pe supravieţuitorii traumelor complexe să conștientizeze și să înţeleagă suferinţa pe care o trăiesc atunci când acceptă, în mod inconștient, relaţii caracterizate de cruzime, critică, exploatare și neglijare.
Mulţi au crescut în familii sau culturi în care abuzul și neglijarea erau prezentate drept „forme de iubire” sau ca fiind „spre binele lor”, așa cum descrie remarcabila terapeută Alice Miller în cele trei cărţi ale sale: For Your Own Good (Rădăcinile violenţei. Vindecarea efectelor traumatice ale abuzului și educaţiei autoritare la nivel de individ și societate, 2025, Editura Herald), Thou Shalt Not Be Aware: Society’s Betrayal of the Child și The Drama of the Gifted Child (titlul original: Prisoners of Childhood) (Drama copilului interior. Prizonieri ai copilăriei în căutarea adevăratului sine, 2026, Editura Herald).
Mai mult decât atât, cei mai eficienţi terapeuţi, dintre cei care s-au specializat în lucrul cu trauma, sunt cei care înţeleg și integrează ambele perspective. Acest lucru se observă în cazul terapeuţilor experimentaţi care au crescut în familii care le-au provocat C-PTSD/TSPTC și care au lucrat, la rândul lor, cu o bună parte din propriile blocaje și întârzieri în dezvoltare.

Cartea propune o abordare holistică a traumei complexe, în care recuperarea nu depinde de un singur instrument terapeutic, ci de mai multe procese care se susţin reciproc. Care dintre aceste dimensiuni consideraţi că este cel mai des neglijată în practica terapeutică?
P.W.: Această carte identifică șase dimensiuni ale traumei de dezvoltare, în cadrul cărora așa-zișii lor „îngrijitori” i-au împiedicat pe copii să descopere și să își dezvolte șase dimensiuni, instincte și forme de inteligenţă esenţiale ale potenţialului lor uman fundamental: relaţională, comportamentală, cognitivă, emoţională, somatică și spirituală.
Întrucât tulburarea complexă de stres posttraumatic (C–PTSD) este un diagnostic relativ nou și majoritatea terapeuţilor nu sunt instruiţi în acest domeniu, cele mai multe dintre aceste dimensiuni sunt, de regulă, trecute cu vederea.

Trăim într-o cultură care ne încurajează permanent să fim mai eficienţi, mai productivi și mai rezilienţi. Credeţi că, uneori, suntem atât de preocupaţi să funcţionăm bine, încât uităm să înţelegem ceea ce încearcă să ne spună propria suferinţă?
P.W.: Da! O presiune culturală atât de intensă este unul dintre principalii factori care îi împing pe oameni să rămână captivi în simptomele devastatoare ale C-PTSD-ului. Ei nu învaţă niciodată să se apere de abuzul și de neglijarea pe care le-au internalizat și pe care, ca adulţi, au ajuns să și le provoace singuri. Mai mult decât atât, nu învaţă să se protejeze de rudele, colegii, agresorii și șefii care le impun așteptări nerealiste, perfecţioniste, fie că sunt în rolul de copii, de angajaţi sau pur și simplu de fiinţe umane lipsite de apărare și susceptibile să fie exploatate și transformate în ţapi ispășitori. Cu timpul, toate acestea îi împing către o stare permanentă de ură de sine, rușine și depresie, pentru că nu reușesc să fie perfecţi.
La rândul său, acest proces îi determină să își construiască un sine fals: un „Critic Interior” atât de preocupat de perfecţiune, încât le distruge posibilitatea de a construi o relaţie sănătoasă cu ei înșiși – una bazată pe compasiune, susţinere și autoprotecţie.

Scrieţi despre felul în care relaţiile timpurii cu părinţii ne modelează dezvoltarea emoţională și chiar felul în care ne raportăm la noi înșine ca adulţi. În acest context, unde credeţi că ar trebui să înceapă adevărata prevenţie: în familie, în educaţie sau în modul în care societatea privește sănătatea mintală?
P.W.: Pentru ca recuperarea să fie posibilă, este crucial ca toate aceste sisteme să își aprofundeze înţelegerea și compasiunea faţă de supravieţuitorii tulburării complexe de stres posttraumatic. În caz contrar, mulţi copii nevinovaţi și lipsiţi de apărare vor ajunge să ducă, la maturitate, o viaţă plină de suferinţă.
Mult prea des se va întâmpla ca psihicul lor să rămână blocat în depresia provocată de abandon, care se caracterizează printr-o stare de permanentă anxietate, de rușine toxică, singurătate dureroasă și de o relaţie cu sine și cu ceilalţi marcată de comportamente de autosabotare.