CItesti acum
Cum gestionam incapatanarea copilului

Cum gestionam incapatanarea copilului

Revista Psychologies

Uneori copiii ne infrunta si spun clar ce dorinte si preferinte au. Un lucru sanatos si de incurajat, doar sa nu ajungem la incapatanare care are o conotatie negativa. In acest caz, iata cum putem gestiona incapatanarea.

 

Aspecte ale incapatanarii

In primul rand, este important sa o gestionam pentru a nu se instala definitiv in caracterul copilului. Un copil incapatanat este cel care manifesta opozitie sau rezistenta fata de cerintele si dorintele celorlalti.

Nu face cum i se cere si raspunde adesea ,, nu vreau” sau ,,asa vreau eu” fara sa poata da o explicatie, vrand sa impuna propriul punct de vedere cu orice pret.

Incapatanarea nu este innascuta, insa exista cateva trasaturi temperamentale care creeaza un teren fertil instalarii ei.

 

Importanta limitelor

Inca de cand se naste copilul primeste iubirea parintilor sai, si satisfacerea celor mai bazale nevoi, cele legate de hrana, curatenie, odihna si siguranta.

Siguranta este data de confortul caminului, de armonia din cuplul parental, de trasarea limitelor si de invatarea unor metode prin care sa isi poate stapani pulsiunile, dorintele.

Un copil cu limitele foarte clar delimitate de catre adult, va fi un copil disciplinat. Cu siguranta ca acestui copil ii va fi extrem de usor sa-si creeze un sistem intern de autodisciplina, care ii va oferi protectia si securizarea de care are nevoie.

Daca nu i se traseaza limite, copilul va fi indisciplinat, un ,,domn Goe “ modern si totodata un copil nesigur.

Cu alte cuvinte, ingrijirea si educatia sunt cele care creeaza baza pentru dezvoltarea unui simt durabil al moralitatii. Copilul invata astfel ce inseamna increderea, afectiunea, empatia, apropierea, atasamentul fata de cei apropiati.

 

Internalizarea limitelor

Prin intermediul limitelor deja internalizate copilul ii face adultului pe plac pentru ca il iubeste, pentru ca are nevoie de aprobarea acestuia, sau…de frica.

Aceasta il face pe copil sa isi reprime comportamentul nedorit atunci cand este acasa, in preajma parintilor si mai apoi sa defuleze in societate, prin comportamente agresive si indaratnice.

Daca frica este extrem de mare, poate creea anxietate, pana la inhibitie, in multe situatii in care se va afla ulterior.

De felul in care parintele isi adapteaza propriul model educational la unicitatea copilului si asteptarile proprii, la dorintele si capacitatile copilului, depinde structurarea unui Supraeu rigid, critic, punitiv, care va naste in copil un permanent sentiment de frustrare sau, din contra, unul mult prea lax.

Extremele sunt intodeauna de evitat. Un copil prea aspru pedepsit, se poate fixa in durere, poate resimti aversiune si va avea fata de parintii sai (iar mai apoi fata de orice forma de autoritate) resentimente care nasc incapatanarea si agresivitatea.

In schimb, parintii care si-au propus sa nu utilizeze metodele rigide invatate in copilaria proprie, pot risca sa creioneze un copil lipsit de limite si bun simt, de empatie si de moralitate, care mai tarziu poate avea tulburari de comportament.

Astfel, vor aparea conflictele permanente cu autoritatea parentala, cu profesorii si mai apoi cu autoritatile, iar la varsta maturitarii se va structura intr-o personalitate de tip antisocial.

 

Etape de dezvoltare

In lungul si dificilul poces al disciplinarii, parintele se confrunta cu dificultati, micutul strabatand etape multiple de dezvoltare, cu cerinte si provocari diferite.

Astfel, in jurul varstei de 1 an – 1 an si 2 luni, comunicarea si implicit trasarea limitelor se face mai mult prin gesturi si cuvinte repetate: ,,nu ai voie sa umbli la priza”, miscand intens aratatorul pana cand copilul se indeparteaza.

Copilul invata diferitele grade de inhibitie si modul de a se raporta la ele, prin modificarea fina a comportamentului.

De pe la un an jumate pana pe la 3 ani, copilul are deja structurate la nivel intern, niste limite fine, fiind capabil sa spuna „nu” si sa stie care ar fi lucrurile pe care le poate face si pe care nu.

De pe la 4 ani are deja un discurs intern despre ce are voie si ce nu, despre cauza si efect, adica anticipeaza ce pedeapsa sau recompensa va primi, in functie de comportamnetul sau, dezirabil sau nu.

 

Controlul incapatanarii

Incepand cu varsta de 4 ani, parintele poate incerca sa indrepte o atitudine indaratnica, folosind un discurs precum: ,,de fiecare data cand vei face acest lucru, eu te voi opri, pana cand inveti.”

Izolarea, pauza, tinutul in brate sau trimisul in propria camera pot fi, de asemenea, eficiente in funtie de varsta copilului, daca sunt aplicate imediat cand are loc comportamentul necontrolat, incapatanat.

Ele trebuie insa urmate de reasigurarea confortului precedent, menit sa-i ofere micutului posibilitatea de a restabili controlul, de a-si asuma vina, de a repara si de a-si cere scuze, aratandu-i totodata ca este iubit si respectat.

Umilinta naste revolta, pedepsa mult prea mare in raport cu situatia naste frustrare care duce la agresivitate, iar lista poate continua cu rigiditate, frica de nou, retragere, evadare, ura, rebeliune, rezistenta si negativism..

Pe masura ce copilul creste, capata tot mai multa independenta, iar capacitatea parintilor de a-i satisfice nevoile si dorintele devine din ce in ce mai mica.

Citeste si

Astfel, recompensa si pedeapsa devin si ele lipsite de utilitate si de eficienta, iar puterea parentala incepe sa apuna.

Parintii adolescentilor sunt socati ca nici o pedeapsa nu e suficient de mare incat sa le provoace disconfort sau durere, si nicio recompensa nu poate sa le reduca ostilitatea si rezistenta.

Adolescentii sunt acum capabili si detin suficiente resurse menite sa ii ajute sa isi satisfaca nevoile si sa isi produca singuri placere.

 

Implicarea parintilor

Cand timpul petrecut cu copilul este redus, ne este uneori greu sa-i trasam limite, dintr-un sentiment de culpabilitate inconstienta (am fost o zi intreaga plecata, iar acum il cert si il pedepsesc), iar copilul risca sa se simta neiubit si respins.

Ar fi de preferat sa dedicam o jumatate din acest timp exclusiv copilului, astfel incat sa se simta iubit si securizat atunci cand trasam cu fermitate limite, eventual discutand alegerea lor impreuna.

Se intampla uneori ca numarul de restrictii sa fie mai mare decat cel de libertati, existand riscul ca agresivitate copilului sa creasca si relatia sa devina incordata.

Atunci cand crestem limitele, trebuie sa crestem si gradul de afectiune si tandrete, iar exemplul propriu atat pozitiv cat si negativ este cel mai la indemana de urmat.

Odata cu dobandirea rolului de parinte, apare si necesitatea revizuirii propriului comportament, a cimentarii relatiei dintre sot si sotie, prin creearea unei coreografii perfecte.

Astfel, ritmul va fi transmis si copilului, care se va baza in primul rand pe echilibru si constanta, devenind, la randul lui, un adult responsabil.

 

De Liana Ioana Nica, psiholog clinician

Tel. 0723.190.769

[email protected]

Foto: 123rf.com

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii