Sindromul impostorului în rândul psihoterapeuților debutanți

Sindromul impostorului afectează frecvent psihoterapeuții debutanți, care, în ciuda pregătirii și supervizării, se confruntă cu îndoieli legate de valoarea și competența lor profesională. Această stare de nesiguranță, marcată de gânduri precum „nu sunt suficient de bun” sau „clientul va descoperi că nu știu ce fac”, poate deveni o povară emoțională constantă. În acest articol explorăm cauzele sindromului impostorului, manifestările sale în cabinet și strategiile prin care psihoterapeuții la început de carieră pot transforma îndoiala în resursă pentru dezvoltare și autenticitate.

La început de drum, când porți pentru prima dată titlul de „psihoterapeut”, ceva în tine se bucură — dar altceva se încordează. Ai învățat, ai citit, ai fost supervizat. Și totuși, în fața primului client, te întrebi: Ce caut eu aici?

E un moment de tăcere. Clientul te privește. Tu îl privești. Și în mintea ta, se strecoară o întrebare care nu are legătură cu el, ci cu tine: Dacă nu sunt suficient de bun?

Aceasta este vocea sindromului impostorului. Nu e stridentă, nu e dramatică. E subtilă, dar persistentă. Și pentru psihoterapeuții aflați la început de carieră, poate deveni o umbră constantă în cabinet.

Ce este sindromul impostorului și cum se manifestă la psihoterapeuți debutanți

Sindromul impostorului este o stare internă de îndoială cronică, în care persoana simte că nu merită rolul, succesul sau încrederea acordată — în ciuda dovezilor obiective ale competenței sale. Este însoțit de gânduri precum:

• „Am avut noroc, nu e meritul meu.”
• „Dacă cineva își dă seama că nu știu ce fac?”
• „Nu sunt suficient de bine pregătit ca terapeut.”

În rândul psihoterapeuților, aceste gânduri pot fi amplificate de natura profundă și sensibilă a muncii lor. Aici nu e vorba doar de tehnică — ci de prezență, de relație, de umanitate.

De ce apare sindromul impostorului în rândul terapeuților tineri

Psihoterapia nu oferă repere clare. Nu există un „scor” care să-ți spună că ai făcut o ședință bună. Fiecare client e un univers, fiecare întâlnire e un teren nou. Și în lipsa certitudinii, mintea caută validare. Se compară. Se îndoiește.

Mai mult, terapeuții tineri se confruntă cu:

• Presiunea de a fi mereu calm, empatic, reglat — O imagine idealizată a terapeutului.
• Responsabilitatea emoțională uriașă: Lucrezi cu suferința altora, iar greșelile par să aibă consecințe profunde.
• Compararea cu mentori sau colegi experimentați: „Eu nu aș fi știut să spun asta…”
• Lipsa de feedback concret: Clientul nu îți spune dacă ai fost „bun” — și nici nu ar trebui.

Manifestările interioare ale impostorului în cabinetul de terapie

Sindromul impostorului nu se vede din afară. Terapeutul poate părea sigur, calm, prezent. Dar în interior, se simte:

• Ca un actor: „Joc rolul terapeutului, dar nu sunt cu adevărat unul.”
• Ca un fraudat: „Am trecut examenele, dar nu merit încrederea clienților.”
• Ca un copil într-un costum de adult: „Toți ceilalți par să știe ce fac. Eu doar improvizez.”

După fiecare ședință, urmează o analiză excesivă: „Am spus ce trebuia?”, „Am ratat ceva?”, „Am fost prea tăcut?”, „Am vorbit prea mult?”

Gânduri frecvente care alimentează sindromul impostorului

• „Prețul pe care îl cer e prea mare față de ce ofer.” – „Poate că nu am destulă experiență. Poate că nu aduc suficientă valoare. Dacă cineva mă consideră superficial sau mercantil?”. În spate e teama de a fi perceput ca nedemn, de a cere mai mult decât meriți. Dar valoarea nu vine doar din diplome — ci din prezență, din implicare, din procesul pe care îl susții.
• „Simt că în această ședință nu am dat totul.” – „Poate că am fost prea obosit. Poate că nu am fost suficient de atent. Dacă am ratat ceva important?”. Adevărul e că nu fiecare ședință trebuie să fie spectaculoasă. Uneori, simpla menținere a spațiului e un act terapeutic profund.
• „Clientul nu a avut nicio reacție. Oare am greșit ceva?” – „Mă așteptam la o confirmare, la un semn că ceea ce fac are sens. Tăcerea lui mă face să mă îndoiesc.”. Tăcerea poate fi un semn de procesare, de încredere, de profunzime. Nu tot ce e valoros e vizibil imediat.
• „Nu am avut un insight clar. Oare am fost inutil?” – „Dacă nu am contribuit cu nimic nou, ce rost a avut ședința?”. Insightul nu e scopul fiecărei întâlniri. Uneori, progresul e tăcut, lent, invizibil. Și totuși, real.
• „Alți colegi par mai siguri, mai inspirați, mai conectați.” – „Eu mă simt nesigur, mă bâlbâi uneori, nu am fraze memorabile.”. Comparația e nedreaptă — pentru că vezi doar exteriorul lor și îți judeci interiorul. Fiecare terapeut are ritmul și stilul propriu.
• „Poate că doar joc rolul terapeutului. Dacă mă întreabă ceva ce nu știu?” – „Mi-e teamă să nu fiu demascat. Să nu se vadă că sunt încă în formare, că nu am toate răspunsurile.”. Vulnerabilitatea nu e o slăbiciune. E un semn de autenticitate. Iar a recunoaște că nu știi e, uneori, cel mai terapeutic răspuns.
• „Clientul nu a mai revenit. Oare am făcut ceva greșit?” – „Poate că l-am rănit. Poate că nu am fost suficient de bun. Poate că nu am fost ce avea nevoie.”. Decizia de a întrerupe terapia poate avea zeci de motive. Nu toate țin de tine. Și nu toate sunt despre eșec.

Aceste gânduri nu trebuie alungate. Ele pot fi ascultate, înțelese și reformulate. Pentru că în spatele lor nu e impostura — ci dorința sinceră de a fi un terapeut bun.

Strategii pentru depășirea sindromului impostorului în psihoterapie

1. Ajută să știi că nu ești singur.
2. Ajută să știi că terapeuți cu zeci de ani de experiență au simțit la fel.
3. Ajută să ai un supervizor care nu doar te corectează, ci te încurajează.
4. Ajută să scrii — să-ți vezi gândurile pe hârtie, să le înțelegi, să le îmblânzești.
5. Ajută să vrei să te dezvolți continuu.

Vocea autentică a terapeutului debutant: dincolo de frică și îndoială

„Am terminat formarea. Am citit zeci de cărți. Am fost în terapie. Și totuși, când clientul intră pe ușă, simt că mă vede. Nu pe mine — ci pe frica mea. Mă întreb dacă sunt pregătit. Dacă am ce trebuie. Dacă nu cumva joc un rol. Dacă mă întreabă ceva ce nu știu. Poate ar trebui să renunț.”

A fi terapeut nu înseamnă să ai toate răspunsurile. Înseamnă să fii dispus să rămâi în întrebări — cu tine și cu celălalt. Cu blândețe. Cu curaj. Cu umanitate.