De ce ne este teama sa ne despartim?

Plictiseala, certuri, diminuarea dorintei sexuale… Putin cate putin, se naste gandul despartirii. Dar chiar si atunci cand ne hotaram sa incheiem relatia, apare indoiala. Constatam ca ne este foarte greu sa rupem legatura. Ce ne retine oare de la acest pas?

„Atunci cand m-am despartit de sotul meu, am fost foarte mirata de numarul ma­re de oameni care mi-au spus:

«Daca as avea curaj, as face acelasi lucru»“, povesteste Carmen L., agent imobiliar. Ea insasi a asteptat trei ani pana sa ia aceasta hotarare: „Nu ma simteam pregatita. Stiam ca o sa-mi fie greu. Trebuia sa am un moral suficient de puternic ca sa pot trece prin asta“.

Cati dintre noi nu au trecut la un mo­ment dat printr-o situatie ase­ma­na­toare? Viata in doi a devenit apa­sa­toare, dificila, complicata. Avem impresia ca am incercat totul, totusi nici o ameliorare: plictiseala, certuri, stingerea dorintei sexuale… Oare sa ne gandim la despartire? Pe nesim­tite, aceasta idee se coace si devine de neocolit. Dar de aici si pana la a o pune in aplicare…

„Sa rupi o re­latie inseamna sa pleci, si sa pleci in­seam­­na sa mori, mai mult sau mai pu­­tin, de fiecare data. Hotarat lu­cru“, scriu Sonia Dubois si Olivier Macé in „Ruptura“, (Editura Trei, Bu­­curesti, 2008).

Uneori, nevoia de despartire este de necontestat. Inauntrul nostru, stim fa­ra dubiu ca e mai bine sa plecam, dar ezitam, ne indoim, incercam sa mai dam o sansa relatiei. De ce ne este frica? Pentru ca ne este teama sa fim abandonati. Psihoterapeutul Ra­mona Covrig crede ca „avem nevoie de un partener care sa gandeas­ca despre noi ca suntem de neinlocuit. Avem nevoie ca ceilalti sa aiba nevoie de noi.“

Frica de a provoca suferinta

Nimeni nu doreste sa provoace suferinta fiintei pe care a iubit-o. Cu atat mai mult daca nu are nimic sa ii reproseze. „Bunatatea noastra naturala“ nu este singurul motiv. De ce simpla idee de a pleca naste un chinuitor sentiment de vinovatie? Imediat ne vedem in rolul personajului fa­­­ra inima, caruia toata lumea ii re­pro­seaza cruzimea de care da do­va­da abandonand fiinta pentru care re­­prezinta totul.

Se mai intampla ceva in sufletul femeilor de data asta, mai ales pentru ca in interiorul cuplului femeia a­min­­­­­teste de rolul mamei bune, cea pli­na de calitati. Iat-o, dintr-o data, in momentul in care ea rupe relatia, tran­­sformata in scorpia cu care nimeni nu vrea sa semene.

„Nu a­veam nimic sa ii reprosez, era adorabil, dar nu il mai iubeam. Nu vo­iam sa simt asta, dar nu puteam sa fac nimic“, povesteste Georgiana M., 22 ani. Lipsa atractiei insemna de fapt ca nu il mai iubeste. Se ho­ta­raste sa il paraseasca pe Ciprian si se poarta cu mare delicatete. Ii spu­ne ca simte nevoia de autonomie, de independenta, de iesiri cu prietene­le. El nu intelege nimic (sau poate nu vrea sa inteleaga?) si in interiorul ei se naste indoiala: „Si daca drumul pe care il aleg e gresit? Oare chiar s-a sfarsit totul?“. Cand, intr-un fi­nal, el intelege apropoul, o amenin­ta pe iubita lui ca se va sinucide. Altfel spus, afirma ca nu poate trai fara ea. „Imi punea in spate responsabilitatea propriei lui vieti.“ Ea se simte in pri­­­­­­mul rand vinovata. Foarte vinova­­­ta. Si decide sa fuga. El nu s-a sinucis, evident.

Frica de abandon

Frica de despartire e similara cu fri­ca de abandon, care ne face sa re­tra­im separarea initiala de mama, tra­­­ita in perioada copilariei, spun psi­hologii. O frica infantila care pu­ne stapanire pe copil atunci cand in­te­lege ca el si mama lui sunt doua entitati si ca trebuie sa renunte la fu­­ziunea atat de placuta, devenita dintr-o data imposibila. Cand ma­ma se indeparteaza, bebelusul, care nu are notiunea timpului, crede ca a fost abandonat. Pentru a-l ajuta sa se obisnuiasca si sa faca fata ab­sen­tei mamei, i se da o jucarie. E vorba de un obiect de tranzitie, concept folosit de psihanaliza pentru a de­­­­­­­­­­­­­­­­sem­­na ceea ce o inlocuieste pe ma­ma in etapa intermediara dintre dependenta si independenta copilului mic.

Pentru multi dintre noi, partenerul joaca ro­lul simbolic de obiect de tran­­­­­­­­zitie. Plecarea inseamna pierderea acestui element linistitor, in­seam­­­na retrairea abandonului. Des­par­tirea trezeste sentimentul de aban­­­­­­­don, vidul, lipsa si ne­voia, lucruri pe care toata viata in­cer­cam sa le umplem.