Divorțul, prin ochii copiilor: Când doi se ceartă, cine câștigă?
Potrivit art. 264 alin. 1 din Codul Civil, în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.
Așa sună un text de lege. Clar. Tehnic. Rațional.
Mi-aș dori însă, măcar pentru o clipă, să privim dincolo de partea legală – și să ne întrebăm ce rămâne în sufletul copilului după audieri și decizii.
În multe familii, divorțul vine ca o ruptură inevitabilă, ca o eliberare tăcută, însă indiferent de formă, atunci când la mijloc sunt și copii, realitatea devine mult mai complexă. În divorțurile cu minori, pășești pe un teren fragil, unde iubirea, vinovăția, frustrarea, doliul și responsabilitatea se amestecă până la confuzie. Divorțul este rezultatul unor acțiuni și decizii ale adulților, copiii nu hotărăsc ca aceștia să divorțeze, dar trăiesc consecințele lui. Ei nu sunt responsabili pentru neînțelegerile sau fricțiunile dintre părinți, însă ecourile acestora pot rămâne în sufletele lor.
Este esențial ca, noi, adulții, să conștientizăm impactul pe care desfacerea unei căsătorii îl poate avea asupra copiilor și să le oferim sprijinul și protecția de care au nevoie.
Pe cine iubești mai mult?
Din punct de vedere legal, ascultarea copilului poate fi un gest de echitate, de normalitate. Pentru copil, acea experiență reprezintă, adesea, un moment important al existenței sale – un moment în care vocea i se cere, dar liniștea se poate pierde; vocea lui ar trebui auzită și înțeleasă dincolo de cuvinte.
Copilul aflat în mijlocul unui divorț nu are întotdeauna o reprezentare clară a cuvintelor și a greutății lor. Însă copilul simte. Simte tensiunea din priviri, ezitările din voce, atmosfera încărcată și pașii grei. Și, fără să înțeleagă mecanismele adulților, i se cere să aleagă. De cele mai multe ori, loialitatea copilului față de părinți devine un factor determinant în alegerea sa, el nu are capacitatea de a-și analiza deciziile, ori de a conștientiza implicațiile lor – se poate simți prins între două lumi, între dorința de a-și exprima sentimentele și frica de a nu dezamăgi sau supăra pe unul dintre părinți.
Divorțul în sine nu este un eșec, însă își poate pune amprenta asupra copilului atunci când este prins în mijlocul conflictului dintre părinți sau când devine o piesă de schimb într-o luptă care nu îi aparține.
Așadar, cum îi ajutăm pe copii să înțeleagă și să simtă că alegerea lor ar trebui să producă doar consecințe juridice și că, în fața instanței, ei nu trebuie să aleagă între jumătățile unui întreg, deoarece iubirea este mai presus de lege?
Citește continuarea articolului în ediția aprilie – mai a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!
