Interviu Diana Bălan – ParentED Fest

1. Din conversațiile cu părinții, ce întrebări revin cel mai des? Și care e întrebarea care v-a surprins cel mai tare?

Diana Bălan: Întrebările care revin sunt adesea despre limite, cooperare, crize de furie sau independență. Dar una pe care o întâlnesc foarte des este: „Dacă îi ofer o copilărie frumoasă, o să poată face față unei lumi care nu este la fel?”. Nu știu dacă este cea mai surprinzătoare, dar mi se pare că spune foarte mult despre felul în care ne gândim la pregătirea pentru viață.

Înțeleg neliniștea din spatele ei. Știm că nu vom putea fi mereu acolo și ne întrebăm dacă protecția pe care o oferim astăzi nu îl va lăsa nepregătit mâine. Doar că o copilărie frumoasă conține deja dificultăți: prietenul care nu mai vrea să se joace cu tine, ceva ce îți dorești și nu poți avea, o încercare care nu îți reușește, o limită pe care nu o poți schimba. Privite din viața noastră de adulți, pot părea mici. Pentru copilul care le trăiește cu resursele vârstei lui, pot fi foarte solicitante.

Nu este nevoie să adăugăm suferința ca să îi demonstrăm că „viața este grea”. Faptul că îl expunem mai devreme sau mai intens la dificultăți nu înseamnă că îi accelerăm capacitatea de a le gestiona. Când solicitările îi depășesc resursele, mai ales repetat și fără sprijin suficient, ele pot amplifica teama și nesiguranța. Cercetarea asupra stresului și rezilienței ne dă motive serioase să nu confundăm expunerea la adversitate cu pregătirea pentru ea.

Contează ce poate învăța copilul din experiență. Când îl ajutăm să traverseze o dezamăgire fără să o facem imediat să dispară, are ocazia să descopere că poate suporta frustrarea, că există lucruri pe care le poate încerca și că poate cere ajutor. Dacă îi fabricăm dificultăți peste ceea ce poate duce, riscăm să îl copleșim tocmai acolo unde sperăm să îl întărim. Intenția noastră de a-l pregăti nu garantează că experiența este una din care poate învăța.

Așa că m-aș întreba ce înțelegem prin „pregătit pentru lume”. Sper ca asta să includă și capacitatea de a recunoaște când este tratat rău, de a căuta oameni de încredere și de a nu considera orice suferință ceva ce trebuie pur și simplu îndurat. Experiența unei relații bune poate deveni și un reper pentru ceea ce va accepta mai târziu de la ceilalți.

2. Părinții au astăzi acces la mai multe informații decât oricând. Ce s-a schimbat, concret, în felul în care își cresc copiii? Unde îi ajută asta și unde îi încurcă?

D.B.: Cred că una dintre schimbările importante este că ne întrebăm mai mult cum trăiește copilul ceea ce facem noi. Dacă îl trimitem singur în cameră, dacă îi confiscăm ceva drag, dacă îi spunem „nu mai plânge”, ne interesează și ce înțelege din acea experiență despre el și despre noi. Există o preocupare pentru viața lui interioară, dincolo de comportamentul pe care vrem să îl obținem.

Informația ne poate ajuta să interpretăm mai atent situațiile de zi cu zi. Un copil care poate explica foarte bine o regulă nu reușește neapărat să o respecte când este furios sau obosit. Când înțelegi diferența dintre a ști ce ai de făcut și a putea să faci acel lucru într-un moment dificil, poate nu mai trăiești fiecare abatere ca pe o sfidare personală. Și atunci ai mai mult loc să îl ajuți, păstrând totodată limita.

Dar observ și o tensiune: uneori schimbăm metodele, păstrând aceeași așteptare de control. Învățăm să validăm, ne așezăm la nivelul copilului, spunem cuvintele potrivite, apoi suntem dezorientați că el continuă să plângă. Undeva, am sperat că, dacă răspundem suficient de bine, copilul nu va mai avea o reacție dificilă. Ajungem să evaluăm calitatea răspunsului nostru după cât de repede dispare nemulțumirea lui.

Iar aici informația poate deveni apăsătoare. Dacă există mereu o explicație, o tehnică, o formulare mai bună, pare că orice moment greu ar fi putut fi evitat de un părinte mai pregătit. O seară dificilă devine un verdict despre competența ta.

Cred că asta merită discutat mai mult: cât putem influența și ce nu putem controla într-o relație. Poți răspunde cu grijă, poți pune o limită necesară, iar copilului să îi fie în continuare greu. Prezența ta contează și atunci, chiar dacă efectul ei nu este liniștea imediată.

Pentru mine, informația este valoroasă când mă ajută să văd mai precis copilul din fața mea și să îmi ajustez așteptările. Când ajung să îl compar permanent cu felul în care „ar trebui” să reacționeze dacă eu aș proceda corect, merită să mă opresc și să mă întreb ce caut, de fapt, în toate aceste răspunsuri.

3. Tot mai mulți părinți cer sfaturi de la AI sau de pe rețelele sociale. Ce câștigă și ce riscă atunci când fac asta?

D.B.: Cred că unul dintre lucrurile pe care le câștigă este sentimentul că nu mai sunt singuri cu o întrebare. Când ești îngrijorat sau ai avut o zi grea cu copilul, contează să găsești o explicație care te ajută să înțelegi puțin mai bine ce s-a întâmplat. Uneori, de acolo începe o căutare utilă sau decizia de a cere ajutor.

Dar există și riscul de a primi foarte repede confirmarea perspectivei cu care ai venit. AI poate avea tendința să îți dea dreptate, să îndulcească lucrurile sau să preia interpretarea ta fără să o examineze suficient. Dacă tu descrii un copil care „te manipulează”, discuția poate porni deja de la această presupunere. Or, tocmai ea ar merita uneori pusă sub semnul întrebării.

Asta mi se pare o limită importantă: sentimentul că ai fost înțeles poate apărea înainte ca situația să fi fost înțeleasă. AI are versiunea pe care i-o povestim noi, cu detaliile pe care le observăm și cu cele pe care, poate fără să ne dăm seama, le omitem. Copilul nu este acolo să își spună partea.

Uneori avem nevoie ca cineva să ne întrebe, cu grijă: „Oare mai există un fel de a vedea ce s-a întâmplat?”. Să ne ajute să observăm și contribuția noastră la o dificultate. Un răspuns care ne liniștește imediat poate lăsa tocmai această parte neexplorată.

Și pe rețelele sociale putem ajunge să urmărim mai ales vocile care ne confirmă convingerile. În plus, experiența unei familii poate fi prezentată ca o regulă pentru toate celelalte.

Aș folosi aceste resurse pentru a deschide întrebări: „Ce altceva ar putea explica acest comportament? Ce informații lipsesc? Ce ar putea contrazice interpretarea mea?”. Pot fi un început bun pentru reflecție, cu condiția să nu confundăm un răspuns convingător sau reconfortant cu o înțelegere completă a copilului nostru.

4. Când primește sfaturi contradictorii de la familie, specialiști și internet, după ce criterii poate decide un părinte ce se potrivește copilului și familiei lui?

D.B.: Cred că este greu să îți mai auzi propria gândire când toată lumea pare foarte sigură de ce ar trebui să faci cu copilul tău. Mai ales când sfaturile vin de la oameni în care ai încredere și care îți spun lucruri complet diferite.

Pentru mine, ar conta să înțeleg de ce mi se recomandă ceva. Ce îl ajută pe copil să învețe? Ce putem aștepta de la el la vârsta lui? Dacă singura explicație este „așa o să te asculte”, aș simți nevoia să merg puțin mai departe. Un copil poate să se oprească dintr-un comportament din motive foarte diferite, iar pentru mine contează și ce trăiește în relația cu adultul care îl oprește.

Și aș lua în serios ce se întâmplă în mine când aud acel sfat. Nu mă refer la prima reacție. Uneori, o idee bună ne incomodează pentru că ne cere să reconsiderăm ceva ce credeam de multă vreme. Merită să îi dăm timp.

Dar există și o disonanță care rămâne după ce ai ascultat, ai reflectat, ai încercat sincer să înțelegi. Simți că, pentru a urma recomandarea, ar trebui să ignori ceva important din ceea ce vezi la copilul tău sau din felul în care vrei să fii în relație cu el. Cred că merită să te oprești acolo și să poți spune: „Înțeleg ce îmi recomandați, dar această parte mă neliniștește. Mă puteți ajuta să înțeleg?”.

Instinctul nostru nu are întotdeauna dreptate. În el se amestecă și fricile noastre, și felul în care am fost crescuți. Dar tot acolo există și cunoașterea adunată în miile de momente petrecute cu acest copil: cum reacționează, ce îl copleșește, când poate mai mult și când îi este cu adevărat greu.

Aș vrea ca părinții să poată aduce această cunoaștere în conversație fără să simtă că trebuie să aleagă între a avea încredere într-un specialist și a avea încredere în ceea ce observă ei. Într-o relație bună cu un profesionist, ar trebui să existe loc pentru amândouă.

5. Există un sfat foarte răspândit printre părinți pe care l-ați „pensiona”?

D.B.: „Nu-l mai lua în brațe, că se învață.”

Mi se pare că în această propoziție mică există o întreagă teorie despre oameni: dacă primesc apropiere, vor cere tot mai multă; dacă se obișnuiesc să fie ajutați, nu vor mai vrea să se descurce singuri. Ca și cum disponibilitatea celuilalt ar deveni un obstacol în calea dezvoltării.

Dar merită să ne uităm la ce se întâmplă concret. Un copil care întinde brațele după o zi lungă poate să fi făcut deja multe lucruri singur: a stat departe de părinte, a așteptat, a împărțit, a încercat să țină pasul cu cerințele din jur. Faptul că acum caută apropiere nu anulează toate acele capacități. Poate că, în acel moment, are nevoie să nu mai susțină singur tot efortul.

Apropierea îi poate oferi un răgaz în care tensiunea se reduce, iar ceea ce îl copleșea devine mai ușor de gestionat. În timp, astfel de experiențe pot contribui la capacitatea lui de a se liniști și de a reveni la ce are de făcut. A primi sprijin și a deveni capabil să te descurci singur pot face parte din același proces.

Cred că ne încurcă și felul în care măsurăm independența. Suntem tentați să o recunoaștem mai ales atunci când copilul nu ne mai solicită. Dar faptul că nu cere ajutor nu ne spune, de unul singur, dacă se simte capabil, dacă dificultatea a trecut sau dacă se așteaptă ca cererea lui să fie respinsă. Ar trebui să fim curioși și despre ce se află în spatele acelei aparente autonomii.

Sigur că părintele are propriile limite. Sunt momente în care nu îl poate lua în brațe sau pur și simplu are nevoie de puțin spațiu. Putem recunoaște asta fără să transformăm nevoia copilului într-un obicei prost. „Acum nu pot” spune ceva despre disponibilitatea mea din acel moment. „Te-ai învățat prost” spune ceva despre tine și despre legitimitatea a ceea ce ceri.

Poate că aici este întrebarea mai mare: ce fel de independență ne dorim pentru copiii noștri? Mi-aș dori să poată încerca, să poată duce un efort, dar și să recunoască momentul în care au nevoie de cineva. În viața adultă, această capacitate de a cere și de a primi sprijin poate conta la fel de mult ca lucrurile pe care știm să le facem singuri.

6. Cât din presiunea pe care o simt părinții vine din dorința de a face totul „corect”? Cum arată un părinte „suficient de bun” astăzi?

D.B.: Cred că o parte din presiune vine din speranța că, dacă suntem suficient de atenți, putem scuti copilul de suferință. Ajungem să citim fiecare nemulțumire a lui ca pe un indiciu că am greșit undeva. E o responsabilitate enormă: să simți că starea unui alt om este permanent un verdict despre tine.

Un părinte „suficient de bun” poate face loc și experiențelor pe care nu le poate rezolva. Poate suporta ca uneori copilul să fie furios pe el, fără să retragă limita și fără să retragă afecțiunea. Iar când greșește, poate reveni asupra propriului comportament, fără să îi ceară copilului să îl absolve de vinovăție.

Contează mult ce se repetă în relație: copilul este ascultat? Adultul își asumă partea lui? Lucrurile se pot repara? O replică neinspirată nu spune întreaga poveste, așa cum nici scuzele nu pot înlocui la nesfârșit schimbarea.

Și aș păstra în discuție condițiile în care părinții cresc copii. Uneori, un părinte care se consideră insuficient de răbdător este un om care nu a dormit și nu a avut niciun ajutor. Nu putem cere echilibru interior fără să ne uităm și la ce îl face posibil.

7. Care sunt semnalele că e momentul să ceri ajutorul unui specialist, în loc să încerci în continuare să te descurci singur?

D.B.: M-aș uita la cât de intensă este dificultatea, de cât timp durează și cât spațiu ocupă în viața copilului sau a familiei. O teamă care începe să îi restrângă activitățile, retragerea din relații, schimbări persistente de somn sau alimentație, pierderea interesului pentru lucruri care îi făceau plăcere merită discutate cu un profesionist. Mai ales când observăm o schimbare importantă față de felul lui obișnuit de a fi.

Dar nu trebuie să așteptăm un prag dramatic. Și faptul că ne învârtim de multă vreme în același conflict, că nu mai înțelegem ce se întâmplă sau că ne pierdem frecvent controlul este un motiv să căutăm sprijin. Pediatrul, medicul de familie sau un specialist în sănătatea mintală a copilului poate fi un punct de pornire.

Uneori amânăm pentru că evaluarea pare să pună sub semnul întrebării competența noastră de părinți. În realitate, ea poate lărgi perspectiva: poate exista ceva ce, fiind atât de aproape și atât de implicați, ne este greu să vedem.

Dacă apar autovătămarea, afirmații despre dorința de a muri sau un pericol imediat, este nevoie de ajutor urgent.

8. Cum faci, în această epocă, să te și bucuri de rolul de părinte?

D.B.: Cred că, preocupați să le oferim copiilor experiențe frumoase, uităm uneori să ne simțim și noi bine alături de ei. Organizăm ieșiri, îi ducem la locuri de joacă, ne asigurăm că se distrează. Dar noi rămânem adesea cei care pregătesc, supraveghează și strâng la final. Bucuria lor devine încă un lucru de care suntem responsabili.

Mi se pare că merită să recuperăm plăcerea de a face lucruri împreună. Să dau muzica mai tare în mașină și să cânt o melodie care îmi place mie, ca adult. Să înceapă să plouă și, înainte să fugim în casă, să rămânem puțin să dansăm în ploaie. Să existe momente în care mă distrez și eu, iar copilul mă poate întâlni în starea aceea.

Se schimbă ceva în relație când nu sunt permanent adultul care cere, explică, organizează sau are grijă. Copilul descoperă și ce mă amuză, ce îmi place, cum sunt când mă las prinsă de o melodie. Avem ocazia să ne cunoaștem și prin plăcere, după atâtea momente în care ne întâlnim prin responsabilități.

Sigur că asta este mai greu când suntem epuizați. Nu aș transforma spontaneitatea într-o nouă obligație de parenting. Dar uneori putem lăsa o după-amiază să nu producă nimic: nicio abilitate, nicio lecție, nicio amintire atent pregătită. Doar să ne facă plăcere să fim acolo, împreună.

9. Care e cel mai subestimat lucru pe care îl poate face un părinte pentru copilul lui?

D.B.: Să își poată schimba părerea despre el.

Trăind atât de aproape de un copil, ajungem să credem că știm deja: este timid, renunță repede, nu îi plac schimbările. Aceste descrieri pot porni de la observații reale. Dar, în timp, pot începe să decidă ce oportunități îi oferim, ce așteptăm de la el și ce observăm.

Poate că astăzi ar fi vrut să răspundă singur, dar am vorbit noi în locul lui. Poate că ar fi încercat, dar am presupus că îi va fi prea greu. Fără să vrem, putem continua să ne purtăm cu versiunea copilului pe care o cunoaștem deja.

Mi se pare o formă profundă de respect să rămâi curios față de cineva pe care îl cunoști atât de bine. Să poți spune: „Nu știam că îți place asta” sau „Cred că te-am subestimat”.

Copiii au nevoie de continuitatea relației cu noi, dar și de libertatea de a deveni cineva pe care încă nu îl cunoaștem.

10. Dacă un părinte ar pleca de la ParentED Fest cu un singur lucru pe care să îl aplice chiar de a doua zi, care ați vrea să fie acela?

D.B.: Să aleagă un moment dificil care se repetă și, înainte să decidă ce spune acel moment despre copil, să se întrebe: „Ce îi este greu aici?”.

Dimineața, de exemplu, un copil nu se îmbracă, deși i-ai spus de cinci ori. E ușor să ajungi la „nu mă ascultă”. Dar poate îi este greu să întrerupă joaca, să organizeze pașii sau să se despartă de tine. Fiecare dintre aceste posibilități cere un ajutor diferit. Dacă le numim pe toate „neascultare”, ne rămâne mai ales să insistăm mai tare.

Nu vom ghici întotdeauna explicația. Putem observa, putem întreba, putem încerca ceva și vedea ce se schimbă. Plecarea rămâne necesară, dar înțelegerea dificultății ne poate ajuta să facem drumul până la ușă mai ușor.

Mi-aș dori ca un părinte să plece cu puțin mai mult spațiu între ceea ce vede și concluzia pe care o trage. În acel spațiu putem descoperi ceva despre copil ce nu devenea vizibil cât timp eram ocupați doar să îl corectăm.

ParentED Fest este cel mai mare festival de parenting din România, lansat în 2024 de Diana și Bogdan Bălan. ParentED Fest aduce la București specialiști internaționali și le oferă părinților un loc în care să vadă că nu sunt singuri cu întrebările lor.

Cea de-a treia ediție are loc pe 17 și 18 octombrie 2026, în Aula Magna a Universității Politehnica din București. Pe scenă urcă Dr. Dan Siegel, Dr. Tina Payne Bryson, Alfie Kohn, Isabelle Filliozat, Erica Komisar, Caroline Welch și Jessica Joelle Alexander.