CItesti acum
E adevarat tot ce ne amintim?

E adevarat tot ce ne amintim?

Cătălina Cristescu

Cu totii vrem sa stim daca amintirile noastre din copilarie sunt fiabile. Ele reprezinta marturia primilor ani si ne ajuta sa-i intelegem pe adultii care am devenit. Psihanaliza se hraneste din ele dar, in sens mai larg si identitatea noastra.

“Eram asezat intr-un carucior de bebelusi, plimbat de o bona pe Champs-Elysées, aproape de Grand Palais, cand un individ a vrut sa ma rapeasca. Cureaua din piele, stransa la nivelul soldurilor mele, m-a imobilizat, in timp ce bona incerca, curajos, sa ii tina piept acelui om. A fost ranita si imi amintesc si acum fruntea ei sangeranda. Imediat a intervenit o patrula de politie, iar individul, cand i-a vazut venind, a luat-o la fuga. Revad si acum intreaga scena si o localizez aproape de statia de metrou.“

In ciuda realismului si a preciziei extreme, aceasta amintire personala povestita de Jean Piaget, celebrul psiholog elvetian specializat in dezvoltarea copilului, este pur fictiva. A crezut ca a fost victima unei tentative de rapire pana tarziu, in adolescenta. Apoi, intr-o scrisoare, fosta bona a marturisit ca a inventat povestea pentru a atrage atentia asupra ei. Dar, pentru ca isi auzise parintii vorbind despre asta, isi formase o amintire.

Si, explica el, „multe amintiri adevarate sunt, fara indoiala, de aceeasi factura“: construite si mentinute vii, intrucat au fost evocate cu regularitate in familie. Se stie astazi ca, la un copil de doi ani, creierul nu este suficient de dezvoltat pentru a concepe amintiri atat de elaborate. Dar, la fel ca in timpul in care Piaget scria aceste randuri (1945) , nimic nu ne permite cu certitudine sa distingem falsul de adevar! Ambele situatii sunt insotite de emotii intense si de o de profunzime a detaliilor.

Acumulam deja informatii inca din pantecul matern, dar nu am sti sa vorbim despre amintiri in sens propriu inainte de dobandirea limbajului. Totusi, anumite persoane afirma ca pastreaza amintiri din primele sase luni de viata, ba chiar de la nastere. Sunt ele victime ale amintirilor false? Nu neaparat. Unii specialisti spun ca este posibil sa ne amintim prima impresie a unei prezente binevoitoare langa noi, un zambet matern.

 

Factor de elasticitate

Este adevarat ca multe dintre amintirile noastre cele mai vechi sunt mai mult inventate, fabricate, decat memorate cu adevarat. „Parintii mei mi-au povestit de atatea ori ca am fost uitata, copil fiind, intr-un magazin, incat am senzatia ca imi amintesc de acest lucru“, marturiseste I., 32 de ani.

„Si nu pot sa cred ca acest episod nu a durat foarte mult, desi mama sustine ca a venit imediat sa ma ia.“ Evenimentul a marcat-o atat de mult, incat ii ghideaza fiecare dintre gesturi. Pentru a nu mai risca sa fie „uitata“, are grija sa fie mereu indispensabila pentru anturajul sau familial si profesional.

Totusi nu exista amintiri „pure“, fixate odata pentru totdeauna. Cu anii, ele se transforma, se altereaza. Noi rememoram faptele nu asa precum se intampla, ci asa cum le traim. Motiv pentru care niciodata nu avem exact aceleasi amintiri precum fratii si surorile noastre.

Acestea fiind spuse, amintirile, inexacte sau nu, chiar complet reale, spun, intr-o anumita maniera, adevarul. Nu adevarul cu A mare, ci adevarul nostru. Este diferenta dintre realitatea concreta si acel teatru al umbrelor pe care Freud l-a numit „realitate psihica“. In plus, asa cum precizeaza neuropsihiatrul si etologul Boris Cyrulnik, in fata unor amintiri teribile, a le infrumuseta reprezinta adesea un factor de elasticitate, de vindecare, o chestiune de supravietuire. „Cei care nu adopta acest punct de vedere, raman prizonieri ai povestii, temerilor si fricilor lor. Amintirile false ne permit sa ne remaniem imaginile interioare si sa regasim speranta.“

Fiecare dintre noi constata ca amintirile cele mai frapante sunt, fara voie, inflorite. Caci bucuria nu lasa urme, pe cand scenele tulburatoare, destabilizante, ne marcheaza cel mai mult. In plus, copilaria se intinde pe ani intregi si, la sfarsit, nu pastram decat o cantitate foarte limitata de amintiri. Si le „selectionam“ pe cele de care avem nevoie pentru a ne construi sau pe cele care ar putea justifica dificultatile noastre de adulti – de ce nu iubesc, de ce nu am incredere in mine, de ce viata mea afectiva este un fiasco etc.?

 

Fictiuni necesare

Citeste si

In opinia lui D., 41 de ani, problemele de incredere in sine dateaza din vremea in care un prieten de familie i-a oferit o sapca, spunandu-i sa o puna pe cap, ca asa va arata ca un baietel simpatic, nu ca o fetita in trup de baiat. „Incepand din acea zi, ma tot ascund.“ Un asemenea raport de cauza/efect este putin probabil si sugereaza, mai degraba, ca amintirea cristalizeaza un sentiment de rau deja prezent.

M., 22 de ani, si-a „amintit“ mult timp de o mama absenta, absorbita de munca. Pana intr-acolo incat a realizat ca, daca in destule randuri obligatiile de serviciu ale mamei sale o indepartasera de familie, aceasta din urma fusese mereu foarte prezenta. „Cu mult mai mult decat tata. Ea se intorcea acasa la ora 17, pe cand el venea constant dupa ora 20.“ Amintirile deformate exprima totusi un adevar: M. simte ca, intr-o anumita masura, mama ei a fost mereu distanta, insuficient de materna.

In fata anumitor amintiri tulburatoare ce ii implica pe parintii nostri, este adevarat adevarul istoric pe care il vrem. La 38 de ani, L. nu inceteaza sa se intrebe daca a visat urmatoarea scena: „Aveam patru sau cinci ani, cand am auzit-o pe mama spunand ca s-ar reface mult mai usor dupa moartea copiilor decat dupa cea a sotului. Mai tarziu, mi-a marturisit ca ar fi fost imposibil sa zica asemenea vorbe“.

Din nefericire, parintii nu sunt cei mai buni martori. Ei pot nega sau refula anumite fapte reale, care le ofera o imagine de sine insuportabila. Cum multi terapeuti afirma, de altfel, ca vad pe canapeaua lor persoane care, brutal, isi reamintesc vorbe sau comportamente pe care le-au avut si care ii ingrozesc.

Familia este sediul pasiunilor si al mizelor pulsionale adesea violente si inconstiente. Este imposibil sa ii protejam complet pe cei mici, intrucat nu putem sti cum va trai un copil un eveniment si cum isi va aminti de el. Unele cuvinte sau scene sunt impresionante pentru unii si indiferente pentru altii. Avem nevoie de fictiune, de povesti adevarate sau false, pe care sa le povestim pentru a ne simti noi insine. Amintirile din copilarie sunt prietenii nostri, chiar si cele mai amare dintre ele.

 

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top