Despre violenta conjugala

Violenta domestica e un femomen in crestere in Romania. Femeile indura, tac, iarta. Una dintre ele, doamna Eleonora Pokola, s-a decis insa sa vorbeasca. Pentru a avertiza toate celelalte femei asupra pericolului de a ierta orice.

„La inceput, au fost doar violentele verbale, pe care le-am perceput ca pe o cearta banala… Apoi certurile erau tot mai dese si nefondate. Erau reprosuri fata de trecutul meu, de aspectul meu fizic, de capacitatile mele de decizie, de integritatea mea morala… care se repetau din ce in ce mai des… Apoi au urmat cele legate de parintii mei, de prieteni.

Si, dintr-o data, am observat ca din punctul lui de vedere cei din jurul meu erau vinovati de tot ceea ce ni se intampla in casnicie, pentru ca ma influentau in mod negativ. Ei ar fi trebuit sa dispara definitiv din peisaj. Mai tarziu, ma facea sa simt ca eu eram vinovata de tot ceea ce mi se intampla… Toate umilintele la care ma supunea, erau de fapt un fel de a ma corecta, de a ma face sa fiu asa cum trebuia sa fiu: o sotie la casa ei, devotata, supusa, pentru ca ii purtam numele.

Apoi au urmat corectiile: un dos de palma, un tras de par, o mana sucita, un pumn in ficat, un sut in dos… Obiecte care zburau inspre mine, gata sa ma nimereasca… Dar cel mai des si umilitor gest a fost scuipatul in obraz… Ma cutremur si acum cand imi aduc in minte iar de acel miros de om ametit de bautura. Il simt si acum. Senzatia aceea cand saliva se prelinge pe obraz e atat de vie! Sunt flash-uri care apar inca si care inca ma infioara…

E greu sa spun ce am gandit in momentul cand am primit prima palma. Nu imi aduc aminte. Eram paralizata, incapabila sa gandesc ceva. Dar ceea ce am simtit atunci, inca nu am uitat… A fost ca un fulger care iti taie rasuflarea, un cui care este batut direct in usa sufletului. Nu am simtit lovitura. Am simtit numai durerea de dupa… atunci cand am realizat ce s-a intamplat de fapt. Apoi, imediat, am simtit revolta. Si dupa revolta a aparut curand tristetea, care, cred eu, a fost generata atat de neputinta, cat si de esec si de rusine…

Intotdeauna mi-am zis ca e pentru ultima data! Ca am sa iau atitudine… Ca asa nu se mai poate. Dar slabiciunea mea m-a invins de fiecare data. Pentru ca intotdeauna ii parea rau de ceea ce a facut si intotdeauna urma o perioada de acalmie, in care duceam o viata aparent normala. Cat dura? O zi, o saptamana… Nu era un tipar sau un program care trebuia respectat.

Iubirea? Este ceea ce m-a legat de el. Din punctul meu de vedere… iubirea era doar in lumea paralela pe care mi-am construit-o in toti acesti ani alaturi de barbatul cu care m-am casatorit. In aceea lume pe care mi-am creat-o ca sa nu simt loviturile. Cand loviturile ma trezeau la realitate, durerea sufletului era prea greu de indurat si ma refugiam din nou in lumea pe care mi-am creat-o.

Altfel cum pot sa imi explic letargia in care am trait atatia ani? Tandrete? Credeti ca mainile care lovesc pot fi si tandre? Poate… Dar dupa cateva lovituri, cand mana se apropie, tresari de frica, pentru ca nu stii ce urmeaza: mangaiere sau lovitura. Si atunci…

Declicul care m-a facut sa rup relatia si cercul acesta vicios au fost copiii. Ei au fost cei care mi-au dat puterea sa iau hotararea asta. Ani de zile mi-am ascuns slabiciunea sub justificarea «stau cu el pentru copii, cum sa creasca fara tata?». Cand am realizat ca, de fapt, copiii au devenit aparatorii mei, nu invers, mi-a fost rusine…

Am ajuns sa fiu aparata de fiica mea de zece ani! Fiul meu incasa loviturile in locul meu. Era prea mult! Stiti care e cel mai mare regret al meu? Acela ca imi canalizam fortele si resursele interioare ca sa rezist in aceea casnicie, nu pentru a iesi din ea. Si, cred eu, asta se intampla in cazul multor femei.

Evolutia catre eliberare… in sufletul meu s-a umplut paharul dupa 20 de ani.… 20 de ani am cautat un tipar, o metoda prin care sa fac din casnicia mea una normala. Acordam circumstante atenuante manifestarilor violente. Cautam justificari pentru ele. Ma invinovateam pentru ele. Am cautat raspunsuri la intrebarile si framantarile mele in carti de psihologie. M-am refugiat in religie.

Eu incasam acele lovituri si tot eu cautam acele solutii care m-ar fi ajutat, care ar fi facut ca teroarea, frica si bataia sa dispara definitiv din viata mea, a noastra, in interiorul casniciei. Si asta, pentru ca, in perceptia mea, m-am casatorit «pana ce moartea ne va desparti». Iertam, uitam… «Iarta-ne, Doamne, greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri» era ceea ce aplicam eu.

Tarziu mi-am dat seama ca stradania mea nu are rost. Imi doream sa traiesc cu copiii, decent si in liniste… Ajunsesem sa visez asta! Era atata tacere si tristete jurul meu! Copiii mei nu mai radeau din tot sufletul. Rasul lor era doar un zambet in care se citea tristetea. Era atata incertitudine si atata frica! Dar el parca se agata cu toate puterile de noi…

Dupa divort, am mai locuit sub acelasi acoperis mai bine de un an. Tot asa, ca inainte, fara sa se schimbe nimic, doar ca reprosurile, violentele verbale erau mai agresive. Nu voia sa plece… Greu s-a hotarat, sigur, fortat de imprejurari. Dar, pana la urma, a plecat. Iar noi am invatat sa radem din nou si sa ne bucuram de fiecare clipa. Nu spun ca viata e roz acum. Ne lovim de greutati la tot pasul. Dar cand ai pace in suflet si liniste in casa, parca nu e chiar asa greu sa razbati prin ea.

Privesc anii aceia ca pe un cosmar… Ma bucur ca m-am trezit! Ce i-as spune unei femei care primeste (prima) palma? I-as spune ca… dupa prima palma vine si a doua, timida… Putin probabil ca ea sa ramana singulara. Daca iarta si a doua palma, sigur le va ierta si pe celalalte… Deci, dupa a doua palma, sa ceara ajutor.“