CItesti acum
Gandirea pozitiva – o chestiune de chimie

Gandirea pozitiva – o chestiune de chimie

Revista Psychologies

O cititoare ne-a povestit, in scris, cu rugamintea sa ramana anonima, experienta unei depresii si concluziile ei in legatura cu gandirea pozitiva. Umorul si luciditatea ei ne fac sa ii publicam, cu placere, povestea.

 

„Cand aud vorbindu-se despre «gandire pozitiva», imi vine sa rad. Pentru ca eu am avut un  episod depresiv din care am aflat ca gandirea este doar varful de aisberg a ceea ce se intampla in capul cuiva. Eram o fata destul de vesela pana cand mi s-a intamplat asta. Nu ma caracteriza tristetea, melancolia, nu credeam ca e ceva interesant in a citi Cioran sau a o face pe desteptul cu panseuri negre. Nu eram nici sufletul petrecerii, dar nici trista. Ca toata lumea.

Doar ca o perioada mi-a mers prost. Nu aveam bani, aveam grija de mama mea bolnava, cu tata nu mai vorbisem de mult. Imi era dor de el. Nu am avut o relatie buna si, in timp, ne-am distantat. Aveam o relatie care mergea mai mult pe loc. Eram indragostita de baiatul acela, dar amorul ghebos era cam unidirectional. Apoi am aflat ca tata a murit. Nu cred ca depresia a debutat atunci, dar si-a scos coltii imediat, dupa inmormantare.

Pur si simplu, nu mai gaseam motiv sa ma ridic din pat dimineata. Imi simteam corpul greu, o piatra de moara pe care o purtam zilnic cu mine. Ma trezeam cu sentimente de rusine pentru tot ceea ce devenise viata mea, cu o tristete adanca pentru toate problemele lumii, cu o nedumerire mare legata de prietenii mei…

De ce vor ei sa fie alaturi de mine? De ce ma suna? Chiar gasesc ceva interesant la mine? Mi se intampla sa stau cu orele pe jos, in baie, si sa plang. Nu ma puteam opri. Ma gandeam, fara sa ma opresc, la tata, la faptul ca nu am vorbit cu el, mi se rupea inima ca murise asa de singur.

Nimic din ce facusem bun pana atunci nu mai avea sens. Nu reuseam sa pricep cum de depasisem niste obstacole, cum de eram oarecum stabila, cu un serviciu, independenta financiar… La cat de incapabila, stupida, urata si nepregatita ma simteam, nu putea fi decat o chestiune de noroc…

Nimic nu avea cum sa fie meritul meu. Am dus depresia asta asa vreo luna. Nu stiam ca e o depresie. Nimeni nu imi spusese cum se manifesta, nu prea citesc reviste de psihologie ca sa mai aflu, deci eram pe un teren mlastinos al emotiilor mele cu dinti.

O amica m-a sfatuit sa ma duc la medicul de familie. Imediat ce m-a vazut, mi-a pus diagnosticul si m-a trimis la un cabinet psihologic. Am dat peste omul pe care il consider cel mai important in recuperarea mea: terapeuta X-ulescu. Ii sunt recunoscatoare ca m-a ascultat, chiar daca era numai job-ul ei. Apoi, ca nu a incercat sa ma convinga sa iau pastile. Mi-a propus, dar nu am vrut.

Sunt o incapatanata, v-am spus? Mi-a propus atunci sa incep sa fac exercitii fizice constant: la inceput, cat pot, fara sa exagerez, dar zilnic, sa pot iesi din tunelul pasivitatii. Sa ma alimentez bine, sa continui sa vin la ea si sa vorbesc despre tot ce nu am vorbit cu anii. Mi-a spus o chestie care mi-a aprins un bec in cap: ceea ce simteam eu, era rezultatul chimiei alterate a creierului meu supus la stres o mai lunga perioada de timp.

Citeste si

Daaaa! Evrika! Faptul ca era ceva chimic, nu ceva ce provocasem eu fara sa imi dau seama, m-a linistit. Deci, gandirea mea negativa, rea, neagra si plina de ura fata de mine insami era doar un efect al neurochimiei alterate din capul meu… Ce bine! Inseamna ca se putea remedia! Ca existau, in cel mai rau caz, daca nu se mai putea deloc, niste pastile pentru asa ceva.

Am decis totusi sa continui cu programul meu de exercitii fizice. Terapeuta mea mi-a dat sa citesc niste articole despre efectul puternic al exercitiului fizic asupra sanatatii creierului. Da, eu sunt exemplul viu ca e adevarat. Am inceput sa alerg cu furie, sa descarc fizic toata furia. Nu pot spune ca a disparut depresia, dar ca mergeam mai bine, da.

Am scapat dupa vreo cinci luni de «boala de cap». Acum ma uit in urma si nu pot sa cred ca am trecut peste asa ceva. Este cea mai neagra experienta pe care am incercat-o: depresia. Cred ca orice in viata e suportabil, cata vreme nu iti pierzi ratiunea. Dar mai stiu ca ratiunea si ceea ce voi numiti «gandire pozitiva» sunt, din pacate (sau din fericire), niste efecte ale unor miscari tectonice adanci, ale chimiei din creier.

Gandurile sunt manifestarea unei biologii mai mult sau mai putin sanatoase! Deci, ca sa ganditi pozitiv, aveti grija de sanatatea voastra, prieteni ai mei, faceti sport, iubiti, vorbiti cu prietenii despre orice si mancati bine. Eu cred acum ca, pentru mine, asta e destul ca sa ma mentin deasupra liniei de plutire… si sa gandesc pozitiv. Dar cu luciditate si fara sa mai cred ca gandirea asta pozitiva depinde 100% de mine. Nu depinde. Depinde de chimia din capul meu.“

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii