AASHMA. Între piatră și speranţă. Confesiunea unei psihoterapeute
Vă scriu cu oarecare emoţie, pentru că de data aceasta nu vorbesc despre o metodă, despre un curs sau despre un atelier. Vorbesc despre mine. Iar asta, pentru cineva care și-a petrecut aproape toată viaţa profesională ascultându-i pe alţii, nu e deloc ușor.
De mulţi ani stau în faţa oamenilor în momentele lor cele mai fragile. Am învăţat să ţin tăcerea cuiva care nu mai găsește cuvinte, să văd o armură înainte ca omul să o poată numi, să le explic colegilor aflaţi în formare cum un copil care a crescut în neliniște devine un adult foarte empatic și foarte obosit. Și am explicat lucrul acesta de atâtea ori, cu atâta convingere, încât mi-a luat mult să înţeleg că, de fapt, vorbeam despre mine.
Cartea s-a născut într-o dimineaţă pe care n-aș fi ales-o niciodată ca început de poveste. Stăteam cu picioarele în apa rece din bucătăria inundată. De câteva săptămâni, tot amânam un control pentru un nodul la sân. Telefonul suna întruna, prieteni, colegi, oameni care aveau nevoie de mine, și eu, pentru prima dată, nu am răspuns. Am rămas acolo, în apă, și mi-am dat seama că nu mă scufundam din cauza unei furtuni. Mă scufundam dintr-o oboseală foarte veche, pe care o cărasem atât de bine, încât nici eu nu o mai vedeam.
Poate pare ciudat ca o psihoterapeută să recunoască public așa ceva. Mulţi dintre noi purtăm, chiar dacă nu o spunem, convingerea că ar trebui să fim cumva mai departe, mai vindecaţi, mai stăpâni pe noi decât oamenii care ne trec pragul. Eu nu am fost. Aveam diplome, aveam un doctorat, aveam o formare făcută cu grijă și cu ani de terapie personală. Urcasem
Manaslu, în Nepal, la 8.163 de metri. Știam să fac aproape orice. Nu știam să cer ajutor. Nu știam să stau cu durerea mea fără să o transform imediat într-un proiect. Și, ani la rând, oamenii din jur m-au lăudat exact pentru lucrurile care mă ţineau prinsă.
Numele cărţii l-am adus din Nepal. În AASHMA am găsit împreună muntele și speranţa, două lucruri pe care nu le-aș fi pus niciodată unul lângă altul dacă viaţa nu m-ar fi învăţat. Speranţa despre care scriu nu e ușoară și nu sună a „totul va fi bine”. E grea ca o piatră. Te pune să urci și nu îţi promite că nu obosești. Îţi spune doar că, sus, aerul e altfel. Multă vreme am crezut că a rezista înseamnă a spera. Abia târziu am înţeles că rezistam pentru toţi ceilalţi și că, pentru mine, încetasem de mult să mai sper ceva.
Ca să pot privi toate acestea fără să mă pierd în ele, am folosit o structură simplă, pe care o folosesc cei de la Pixar când își construiesc poveștile: a fost odată, în fiecare zi, până când, din cauza asta, în cele din urmă, și de atunci. Am adaptat-o pentru lucrul terapeutic, pentru că am văzut de atâtea ori, la alţii și la mine, cât de mult contează felul în care ne spunem povestea. Uneori rămânem prinși în rutina care ne-a salvat cândva, alteori în momentul rupturii, pe care îl tot retrăim. Structura asta a fost pentru mine ca o hartă pe care o ţii în buzunar când urci și pe care o scoţi atunci când nu mai știi unde ești.
În carte o veţi întâlni pe fetiţa care a învăţat devreme că, dacă e cuminte, capabilă și de folos, lumea devine mai puţin înfricoșătoare. O veţi întâlni pe femeia pe care o sună toată lumea când i se inundă bucătăria și care nu are pe cine să sune când i se inundă a ei. Veţi vedea frica, singurătatea, drumul înapoi spre cabinetul propriei mele terapeute și cât de greu mi-a fost să învăţ să primesc. Și veţi vedea ce m-a ţinut în picioare: terapia, natura și câţiva oameni care mi-au spus numele fără să-mi ceară nimic în schimb. Din întâlnirea lor s-a născut și MindfulTrekking, felul meu de a fi cu oamenii pe munte, în ritmul fiecăruia și nu în ritmul performanţei.
Am scris cu sinceritate, dar și cu grijă. Din cabinet nu am luat nimic. Nicio poveste a unui client, nici schimbată, nici amestecată, nici „inspirată de”. Cei care vin la mine trebuie să știe că acel spaţiu rămâne al lor. Despre oamenii apropiaţi am scris doar ce m-a durut pe mine, nu ce au făcut ei. Poate că unele pagini au ieșit mai puţin spectaculoase din cauza asta. Le-am vrut așa. M-am gândit mult la cine va ţine cartea în mână. M-am gândit la colegii mei, terapeuţii care ţin spaţiul pentru durerea altora și nu mai știu unde să își așeze propria durere. La supervizorii care au răspunsuri limpezi pentru alţii și tac în faţa propriilor nopţi negre. La formatorii care vorbesc dimineaţa despre reglare emoţională și seara plâng singuri în mașină, înainte să intre în casă și să fie din nou „bine”. Pe drum însă am înţeles că nu e doar povestea breslei noastre. O recunosc la mame, la medici, la profesori, la cei care își îngrijesc un părinte bolnav, la toţi oamenii buni care au învăţat cândva că sunt iubiţi pentru ce fac, nu pentru cine sunt. Nu e nevoie de cuvinte de specialitate ca să vă regăsiţi în paginile acestea.
Nu am vrut să scriu o carte care promite vindecare în zece pași. Nu cred în asta, nici ca terapeut, nici ca om. Un sistem nervos speriat nu se liniștește cu fraze frumoase, ci cu siguranţă, cu relaţie și cu timp. De aceea, după fiecare capitol am lăsat câteva întrebări, pentru cine vrea să se oprească puţin. Iar la final am adunat două lucruri care par să nu se potrivească și care, de fapt, se ţin unul pe altul: blândeţea cu care te privești și sinceritatea cu care spui ce vezi.
Dacă închide cineva cartea și își spune, măcar o dată, „deci nu sunt doar eu”, pentru mine e de ajuns. Nu am devenit mai puternică scriind-o. Eram puternică de prea mult timp. Am devenit, încet, un loc în care se poate locui. Și cred din toată inima că au dreptul la asta și cei care au grijă de alţii.
Mi-ar plăcea mult să ne vedem pe 11 noiembrie, la București, la lansarea cărţii. Să stăm puţin împreună, să vorbim despre munte, despre speranţă și despre cât de greu și cât de frumos este să ceri ajutor.
Cu drag, Dr. Loredana Moșteanu
