De ce avem nevoie de dans

E toamnă. O toamnă caldă, ca o zi de vară întârziată, cu o lumină blândă care mi se așază pe faţă și mă face să dansez de bucurie, pentru că vara încă nu ne-a părăsit. Să dansez? Dar de ce aș avea nevoie de dans? Cum ar arăta lumea fără el? Și, până la urmă, ce este dansul pentru mine?

Mi-am amintit de Martha Graham, una dintre cele mai importante figuri ale dansului modern, care a adus în mișcare ceva ce nu poate fi întotdeauna exprimat în cuvinte: lumea noastră interioară, cu fricile, dorinţele și conflictele ei. Corpul nu este doar cel care execută pașii. Este și cel care simte, care păstrează amintiri și care, uneori, spune ceea ce eu nu reușesc să spun.

Între control și libertatea de a fi eu însămi

Zilnic încerc să mă adaptez, să-mi stăpânesc reacţiile. Mă gândesc la ce spun și, uneori, chiar la felul în care sunt percepută. De multe ori, nici nu-mi dau seama cât de mult mă controlez, cât de atent îmi supraveghez gesturile și felul în care trăiesc.
Îmi place controlul. Și cred că nu-mi face întotdeauna bine. Cu toate acestea, îmi place. Acum încerc să renunţ la el, pentru că știu că nu-mi este mereu de folos, chiar dacă mă simt bine atunci când lucrurile sunt așa cum vreau eu. Până la urmă, orice lucru, chiar și unul care ne place, în exces nu ne face bine, nu-i așa? În tot iureșul acesta al vieţii, în care încerc să las lucrurile să se întâmple și să nu mai controlez totul, vine o zi ca aceasta, cu soare blând și aer cald, în care aș putea pur și simplu să mă bucur. Să mă mișc în ritmul unei melodii, să dansez fără un motiv anume. Simplu, nu-i așa? Da, doar că dansul înseamnă și să mă las văzută. Să nu mă mai ascund în spatele felului în care cred că ar trebui să arăt, să mă mișc sau să mă comport. Astăzi nu mi-e teamă să-mi las corpul să facă tot ceea ce simte, fără să intervin la fiecare mișcare. Astăzi, acum, îmi doresc să fiu eu însămi, fără să mă supraveghez permanent.

Dansul mă pune faţă în faţă cu vulnerabilitatea mea. Nu vreau și nici nu pot să controlez fiecare gest, să prevăd fiecare mișcare sau să arăt mereu așa cum mi-am imaginat. Uneori mă simt stângace, alteori mă pierd în muzică. Și poate că nici nu e nevoie să fie totul într-un anumit fel. Poate că e suficient să fiu acolo, în propriul corp, fără să-mi cer să fiu altfel.
Mă gândesc că dansul e la fel ca iubirea. Când iubesc, mă las văzută. Îi dau celuilalt acces la părţi din mine pe care, de obicei, le protejez. Renunţ la control și accept că pot fi rănită. Nu există iubire fără acest risc, după cum nici dansul nu înseamnă întotdeauna siguranţă și stăpânire de sine.

Poate că vulnerabilitatea nu este opusul puterii. Sau poate că puterea înseamnă și să pot renunţa, din când în când, la armură. Să nu mai încerc să par în regulă, să nu mai am toate răspunsurile, să nu mă mai tem atât de mult de felul în care mă văd ceilalţi.
Și poate că am nevoie de dans tocmai pentru a-mi aminti toate acestea. Nu dansez ca să ajung undeva. Dansez pentru că sunt aici, pentru că am un corp care simte, pentru că muzica mă mișcă și pentru că, uneori, bucuria nu are nevoie de nicio explicaţie.

Să dansez și cu ceea ce mă doare

Dar nu vreau să dansez doar de bucurie. Vreau să dansez și când mi-e greu. Să dansez în ploaia caldă de vară, cu părul ud și hainele lipite de corp, fără să-mi pese cum arăt. Să dansez și în ploaia rece de toamnă, când cerul e greu și parcă nimic nu se mai așază la locul lui.
Vreau să dansez când sunt tristă, când mă doare, când simt că nu mai am răspunsuri. Să urlu, dacă asta îmi vine, să mă rostogolesc pe podea, să mă las dusă de o mișcare pe care n-am plănuit-o. Să nu încerc să fac din durere ceva frumos. Să o las să fie acolo, așa cum e: urâtă, apăsătoare și nedreaptă. Să nu mă grăbesc să-mi revin, să nu mă oblig să fiu bine.
Uneori, poate că trebuie să trec prin tot haosul acesta prin dans. Prin furie, prin disperare, prin golul acela în care nu mai simt aproape nimic. Să mă mișc până când respiraţia se schimbă, până când ceva din mine începe să cedeze. Nu ca să uit ce mă doare, ci ca să nu mai ţin totul închis în mine.

Și apoi să las totul să curgă de la sine. Fără să știu exact când, ritmul se schimbă. Mișcările devin mai lente. Nu mai e nevoie să izbesc aerul, să fug de ceva sau să mă lupt cu mine. Poate că îmi vine să zâmbesc. Poate că rămân pur și simplu întinsă pe podea, ascultându-mi respiraţia. Și, pentru prima dată după mult timp, e liniște.
Mă gândesc la un tangou argentinian, cu tensiunea lui, cu pașii apăsaţi, cu apropierea și îndepărtarea, cu tot ce rămâne nespus între doi oameni. Un dans în care nu știi dacă urmează o îmbrăţișare sau o ruptură. În care te apropii, te retragi, te împotrivești și te lași prinsă din nou. Și apoi, aproape pe nesimţite, muzica se transformă într-o șansonetă. Ceva se îmblânzește. Nu pentru că durerea a dispărut, ci pentru că nu mai ocupă tot spaţiul. Pot să respir din nou. Pot să fiu cu mine, fără să mă mai lupt.

Când liniștea este suficientă

Oare ce caut prin dans? Eliberarea? Sau poate posibilitatea de a fi furioasă, tristă, disperată, de a simţi că nu mai pot, fără să mă grăbesc să ajung în altă parte. Să nu-mi cer să transform totul în bucurie, să nu mă oblig să găsesc imediat un sens sau o lecţie în ceea ce mă doare. Uneori, poate că nu am nevoie să mă simt mai bine. Am nevoie doar să las ceea ce simt să se miște, să se schimbe, să-și găsească propriul ritm.
Iar dacă, după tot zbuciumul, nu vine bucuria, ci doar liniștea, poate că și asta este suficient. Să nu mai simt nevoia să fug de mine. Să nu mai încerc să repar ceva, să explic, să controlez. Să rămân acolo, ascultându-mi respiraţia, fără să mă grăbesc nicăieri.

Poate că dansul nu mă duce întotdeauna spre fericire. Uneori mă poartă prin locuri din mine pe care aș prefera să nu le vizitez. Cred că tocmai de aceea am nevoie de el: ca să pot trece prin toate aceste stări fără să mă pierd în ele. Ca să înţeleg că nu trebuie să fiu mereu într-un anumit fel și că nu orice poveste interioară trebuie să se termine cu un zâmbet.
Uneori, după un tangou plin de tensiune, vine o șansonetă. Alteori, muzica se oprește și rămân doar eu, pe podea, în liniște. Și poate că, pentru moment, nu am nevoie de nimic mai mult. Sunt acolo, exact unde sunt. Iar asta îmi este de ajuns.

Dansul sunt eu.