Când succesul nu mai este suficient

Despre identitate, schimbare și curajul de a nu ști încă

Există oameni care, priviți din afară, par să fi făcut aproape tot ceea ce trebuia făcut. Au învățat, s-au format, au muncit, au crescut profesional, au construit relații, poate o familie și o viață care, cel puțin pe hârtie, arată bine. Și totuși, la un moment dat, apare o propoziție pe care o aud destul de des: „Simt că lipsește ceva”.

Mi se pare una dintre cele mai importante afirmații pe care le poate spune un om despre el însuși, pentru că nu spune neapărat că viața lui este greșită sau că tot ceea ce a construit până atunci nu mai are valoare. Spune, mai degrabă, că undeva între ceea ce a devenit și ceea ce simte că este a apărut o distanță.

După mulți ani de lucru cu oamenii, din perspectiva de medic, apoi din cea de trainer și coach, ca mai apoi din ce în ce mai mult privind prin lentila psihologului, am început să mă uit altfel la aceste momente. Nu cred că oamenilor le lipsește întotdeauna motivația; uneori le lipsește posibilitatea de a se opri suficient mult cât să își dea voie să audă ce li se întâmplă, pentru că viața poate merge înainte foarte bine și atunci când noi nu ne mai regăsim în ea.

Între ceea ce am devenit și ceea ce simțim că suntem poate apărea o distanță.

Când ceea ce ai construit nu te mai reprezintă

Identitatea nu este ceva ce primim o dată pentru totdeauna, deși uneori trăim cu această iluzie: că la un moment dat aflăm cine suntem, iar apoi nu ne mai rămâne decât să devenim din ce în ce mai buni în acea versiune a noastră.

Numai că noi, oamenii, suntem într-o continuă schimbare. Trecem prin relații, pierderi, întâlniri, schimbări ale corpului, ale profesiei, ale statutului nostru în familie și în lume, iar ceea ce ni se potrivea foarte bine la treizeci de ani poate să nu ne mai reprezinte la patruzeci sau cincizeci. Un rol care ne-a oferit cândva siguranță poate începe, într-un alt moment al vieții, să devină parcă prea strâmt sau chiar să înceapă să ne sufoce.

Aici apare uneori o teamă foarte mare: dacă nu mai sunt omul care am fost, atunci cine sunt? Mi se pare important ca această întrebare să nu fie grăbită, pentru că între o identitate care nu ne mai încape și una care încă nu s-a conturat există o perioadă în care pur și simplu nu știm.

Iar acel „nu știu” nu trebuie luat ca pe un eșec, pentru că el poate fi doar începutul unei schimbări.

Blocajul: frână sau protecție?

Când cineva îmi spune „Mă simt blocat”, încerc să nu mă grăbesc spre soluție și nici să nu întreb imediat: „Și ce ai de gând să faci?”. Mă interesează mai mult într-o primă etapă să explorez cu grijă și delicatețe ce se întâmplă în acel blocaj, pentru că, de cele mai multe ori, acolo există două mișcări opuse: o parte din noi vrea să meargă înainte, iar cealaltă trage frâna.

Putem să ne dorim o schimbare profesională și, în același timp, să ne sperie îngrozitor de tare pierderea siguranței. Ne dorim mult să fim văzuți, dar în același timp putem să ne temem de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă oamenii ne-ar vedea cu adevărat. Ne dorim apropiere, dar prea multă apropiere ne va pune inevitabil și în contact cu posibilitatea de a fi dezamăgiți.

Dacă privim prin lentila psihologului, blocajul poate fi uneori un compromis, nu doar ceva care ne împiedică, ci și ceva care încearcă să ne protejeze. Poate protejează o imagine despre noi construită cu multă trudă, o relație, apartenența la o familie sau partea aceea vulnerabilă care a învățat foarte devreme că greșelile costă sau că iubirea vine la pachet și cu anumite condiții.

De aceea mi se pare important să nu ne tratăm propriile poticniri cu agresivitate și critică distructivă, să nu presupunem că tot ceea ce nu se mișcă trebuie împins. Unele lucruri au mare nevoie ca mai întâi să fie înțelese.

„Dar eu ce vreau?”

Uneori succesul complică și mai mult lucrurile, pentru că este mai ușor să accepți că nu ești bine atunci când lucrurile merg prost. Mult mai greu este atunci când, aparent, ele merg bine.

Ai obținut promovarea, ai ajuns la nivelul profesional pe care ți-l doreai, ai o casă a ta, o relație, așa cum ți-ai imaginat, oameni care te apreciază și poate chiar lucrurile despre care, cu zece ani în urmă, ai fi spus că te vor face fericit. Și totuși, liniștea nu vine sau vine pentru câteva luni și apoi dispare.

„Și acum ce fac?”

Mi se pare o întrebare profundă, pentru că atunci începe poate pentru prima dată o separare între lucrurile pe care le-am dorit și motivele pentru care le-am dorit. Uneori descoperim că am devenit foarte buni la a trăi o viață care a fost, măcar parțial, imaginată pentru noi de altcineva: de familie, de mediul în care am crescut, de ideea socială despre succes, de frica noastră de nesiguranță sau de nevoia de a demonstra ceva.

În acel moment, aparent calm, apare întrebarea inconfortabilă, dar esențială: Dar eu ce vreau acum? Nu ce am vrut la douăzeci de ani, nu ce ar trebui să vreau și nici ce pare rezonabil să vreau, ci ce vreau eu, omul care sunt astăzi.

Putința de a schimba

Îmi place cuvântul „putință”, pentru că este diferit de obligație. Nu spune „trebuie să schimbi”, ci spune că există posibilitatea unei mișcări.

Cred că avem mare nevoie să ne amintim, din când în când, că putem schimba ceva atunci când nu ne mai regăsim în locul în care suntem. Nu întotdeauna putem schimba totul, pentru că există responsabilități, limite financiare, copii, părinți, relații și angajamente, iar viața reală nu se rescrie ca o pagină albă. Dar între a schimba totul și a nu schimba nimic există foarte mult spațiu. Iar eu iubesc și promovez ideea dezvoltării acestui spațiu, în care putem deveni extrem de creativi.

Uneori schimbarea începe aproape invizibil. Începem să spunem mai clar ce ne place și ce nu, să refuzăm ceva ce făceam numai pentru a nu dezamăgi, să ne apropiem de un domeniu care ne interesează, să învățăm din nou sau să facem loc unei părți din noi pe care am lăsat-o multă vreme deoparte.

La un moment dat putem observa că viața noastră s-a deplasat câțiva centimetri într-o direcție care seamănă mai mult cu noi. Schimbările mari nu încep întotdeauna prin gesturi spectaculoase; uneori încep printr-o mică recuperare a propriei identități.

Între a schimba totul și a nu schimba nimic există foarte mult spațiu.

Nu ne schimbăm singuri

Există ceva despre care cred că vorbim prea puțin atunci când vorbim despre schimbare: susținerea. Imaginea omului care își schimbă viața complet singur este atrăgătoare, dar nu mi se pare foarte adevărată, pentru că avem nevoie de ceilalți, chiar dacă nu neapărat de foarte mulți și, foarte important, nu neapărat doar de familie.

Familia poate fi un loc extraordinar de sprijin, dar uneori poate fi și locul în care vechea noastră identitate este cel mai puternic păstrată. Ceilalți ne cunosc într-un anumit rol: cea responsabilă, copilul cuminte, omul care nu renunță, cel care trebuie să fie puternic. Iar atunci când începem să ne schimbăm, cei care ne iubesc pot avea nevoie de timp pentru a accepta această schimbare, nu pentru că nu ne vor binele, ci pentru că transformarea noastră modifică inevitabil și ceva din echilibrul relației cu ei.

De aceea cred mult în construirea unei rețele de susținere, care poate conține familia, dar nu se termină acolo. Pot exista prieteni, colegi, un terapeut, un mentor, oameni cu care împărtășim o profesie sau o etapă de viață și oameni întâlniți mai târziu, care ne cunosc nu doar prin ceea ce am fost, ci și prin ceea ce încercăm să devenim.

Uneori un singur om care poate spune „Sunt aici” face o diferență uriașă, nu pentru că ne spune ce decizie să luăm, ci pentru că poate rămâne lângă noi până când reușim să o găsim singuri.

A fi singur nu înseamnă a fi însingurat

Există totuși și o parte a drumului pe care nimeni nu o poate face în locul nostru. Winnicott a scris despre „capacitatea de a fi singur”, iar mie mi se pare una dintre ideile lui cele mai frumoase, tocmai pentru că, paradoxal, capacitatea adevărată de a fi singur nu se construiește în absența celuilalt, ci se naște din experiența de a fi putut exista cândva în prezența unui alt om suficient de sigur.

De aceea, a fi singur și a fi însingurat nu sunt același lucru. Însingurarea doare și poate însemna senzația că nu există nimeni către care să putem întinde mâna sau, uneori, senzația și mai grea că există oameni în jur, dar nu putem ajunge cu adevărat la ei.

Capacitatea de a fi singur este altceva. Este posibilitatea de a rămâne cu tine fără să simți imediat nevoia să umpli spațiul cu zgomot, activitate, performanță sau validare. Este posibilitatea de a suporta o neliniște fără să o transformi instantaneu într-o urgență și de a putea fi singur fără să te simți abandonat.

Cred că aceasta este una dintre cele mai importante forme de libertate psihică: să poți sta cu tine și, în același timp, să poți avea nevoie de oameni fără ca această nevoie să însemne dependență. Cele două nu se exclud. Dimpotrivă, poate că relațiile cele mai vii sunt cele în care putem spune deopotrivă „pot sta cu mine” și „am nevoie de tine”.

Spațiul în care apare ceva nou

Și mă întorc din nou la Winnicott, pentru că el ne vorbește despre un spațiu aflat între lumea interioară și realitatea exterioară, un spațiu în care putem să ne jucăm, să explorăm și să fim creativi. Îmi place mult ideea aceasta când mă gândesc la identitate, pentru că uneori nu avem nevoie să aflăm imediat „cine suntem cu adevărat”, ci mai degrabă avem nevoie de un loc în care să putem experimenta.

Cum ar fi dacă? Cum m-aș simți dacă aș face altceva? Ce mi-ar plăcea să fac dacă nu ar trebui să demonstrez nimic nimănui? Ce parte din mine am lăsat deoparte și ce din viața mea este încă viu, spre deosebire de ceea ce fac doar pentru că am făcut întotdeauna?

Sunt întrebări la care nu răspundem într-o după-amiază și nici nu cred că ar trebui.

Există însă întrebări care trebuie trăite înainte de a putea fi răspunse. Poate că „Ce fac mai departe cu viața mea?” este una dintre ele.

Succesul pe care nu mai trebuie să îl demonstrezi

Astăzi mă interesează mai puțin să îi ajut pe oameni să devină versiuni mai eficiente ale lor și mai mult să îi însoțesc în procesul de a devini conștienți de felul în care își trăiesc viața și de motivele pentru care aleg ceea ce aleg.

Același obiectiv îl putem urmări spre a fi îndeplinit din două locuri psihice foarte diferite. Îl pot dori pentru că mă reprezintă, pentru că mă provoacă și pentru că îmi place ceea ce devin în timp ce merg către el sau îl pot urmări încercând, fără să îmi dau seama, să demonstrez că merit să fiu văzut, acceptat sau iubit.

Dacă privim din afară poate arăta la fel. În schimb, privind în interior, nu găsim nicio asemănare.

Cea de a doua variantă poate aduce mult succes, dar poate aduce și o oboseală greu de explicat, pentru că linia de sosire se mută mereu și apare senzația că tot timpul mai este nevoie de ceva, încă puțin, încă un rezultat, încă o confirmare.

Iar gândul m-a dus la ideea că maturizarea pare a nu înseamna să renunțăm la ambiție și nici să ne convingem că succesul nu contează, ci înseamnă mai mult să ne dăm voie să alegem mai conștient în ce direcție merită să ne îndreptăm atenția și energia. Iar atunci când nu ne mai regăsim în viața pe care am construit-o, să nu interpretăm imediat această neliniște ca pe un semn că ceva este în neregulă cu noi.

Uneori neliniștea este tocmai partea sănătoasă, partea care spune: „Aici nu mai sunt eu în întregime”.

De acolo poate începe ceva, nu neapărat o revoluție, ci poate doar o apropiere de oamenii de care avem nevoie, de lucrurile care au sens pentru noi și, încet, de noi înșine.

Și tot de aici a apărut și ideea conceptului Human Inside Experience, deoarece pentru mine, dezvoltarea începe cu o întrebare aparent simplă, dar care poate schimba foarte mult perspectiva.

 „Cine sunt eu atunci când nu mai trebuie să demonstrez nimic?”

Nu cred că răspunsul vine o singură dată. Cred că îl construim și îl reconstruim de-a lungul vieții, iar libertatea poate începe tocmai din această putință de a ne schimba fără să simțim că ne trădăm trecutul, de a avea oameni lângă noi fără să ne pierdem în ei și de a putea rămâne singuri fără să devenim însingurați.

Poate că acesta este, până la urmă, un alt fel de succes: unul care nu se vede întotdeauna din afară, dar în care începi, în sfârșit, să te recunoști.