Ce trăsături au persoanele care caută în mod constant validare
Nevoia de validare devine negativă atunci când ne controlează alegerile, reprezentând o necesitate constantă. Iată neajunsurile acestei nevoi.
Citește și:
Vindecarea cognitivă atunci când ai avut o copilărie grea
Uneori, trăim emoții care ne aparțin. Alteori, ele sunt de împrumut
Validarea este în esență o recunoaștere a valabilității. Valabil este ceva bun, adevarăt, autentic; valabil este acel ceva care întrunește un set de condiții cerute pentru a avea un anumit drept.
Copilul crește căutând validarea din partea părinților sau adulților semnificativi, pentru tot ceea ce este și pentru tot ceea ce face. Astfel, el își construiește Eul și se află pe sine, oglindindu-se permanent în ochii celorlalți, pentru a se putea vedea.
În procesul devenirii sale, prin validare copilul își câștigă dreptul la existență, dreptul de a fi și mai ales, dreptul de a fi el însuși. Mecanismul toxic în acest caz este critica.
Pe de altă parte, copilul învață să se definească prin confruntări blânde cu adulții, își construiește reziliența făcând față unor frustrări potrivite vârstelor sale de creștere și învață să integreze mental idei opuse, învață să integreze emoțional dorințe contrarii, aceasta fiind calea spre echilibru.
Mecanismul toxic în acest caz este răsfățul – în sensul de împlinire nediferențiată a tuturor dorințelor sale.
Căutăm validare în fiecare zi, pentru că suntem ființe relaționale și ne oglindim permanent în ceilalți pentru a ne recunoaște și pentru a crește. Este un lucru firesc.
Ceea ce trebuie să avem în vedere pentru o viață psihică sănătoasă este: de la cine căutăm validarea și cât de multă validare ne trebuie.
Este o mare diferență între validarea care motivează și susține în anumite momente, punctual, care vine de la persoane ce au competența să ne evalueze sau să ne îndrume, și validarea-drog, pe care o căutam nediferențiat, constant și de la oricine.
În cazul criticii, „validarea-drog” este o foame adâncă de confirmare, provenită din lipsa acesteia în copilăria mică.
În spatele măștii de adult se află copilul interior care caută în permanență să fie Vazut, Auzit, Ascultat, Înțeles și Acceptat așa cum este, nu cum ar trebui să fie. Nevoia constantă de validare este nevoia nesatisfacută – de persoanele semnificative – de a fi. Răspunsul dorit în copilărie este căutat în fiecare om întâlnit.
În cazul răsfățului, „validarea-drog” este continuarea dependenței activate în copilărie.
Exista două tipuri de adaptare la lipsa validării din copilărie: fie devenim dependenți și căutam explicit validarea la ceilalți, fie devenim narcisici și ne acordăm excesiv o validare aparentă și foarte zgomotoasă.
În ambele situații doar mecanismul de coping diferă, în timp ce rana este aceeași, persoanele fiind caracterizate de: stimă de sine este foarte scazută, lipsa unui Eu bine conturat, integrat și stabil, mare fragilitate interioară, sensibilitate excesivă la critică, toleranță scăzuta la frustrare, nu au un set propriu de repere și standarde sau valori, le lipsește inițiativa, sunt ușor de manipulat, nu au realizări personale semnificative, sunt inconstanți și incongruenți, evită la rândul lor să îi critice pe alții, acceptă compromisuri mari în defavoarea lor, dezvoltă o puternică latură pasiv-agresivă, se tem sa spună „nu știu”, dezvoltă și menșin un comportament „rebel” și resping relatiile profunde, autentice.
Ironia cea mai mare în cazul acestor oameni este că perpetuarea comportamentului de căutare a validării îi conduce direct către obținerea efectului opus: nu face decât să le distrugă și mai tare stima de sine, ei fiind astfel din ce în ce mai fragili în interior și, astfel, vor căuta din ce în ce mai multă validare.
Acesta este un cerc vicios, un scenariu de viață perdant, dar din care se poate ieși atunci când și dacă aceste persoane vor înțelege că respectul celorlalți este oglinda respectului de sine.
De Florentina Mandoc, psihoterapeut
Psihoterapie individuala, cuplu EFT, traume EMDR – Pitesti
www.totulpoatefisialtfel.wordpress.com
Foto: shutterstock.com
