Cum îți ajuți copilul să prindă curajul de a vorbi în public

A vorbi în public și curajul de a pune întrebări sunt abilități esențiale pentru dezvoltarea copiilor, atât la școală, cât și mai târziu, în carieră. Mulți părinți se întreabă cum își pot sprijini copiii să depășească timiditatea și teama de expunere, astfel încât să aibă încredere în propria voce. În acest articol, îți explic pașii prin care îi putem ajuta pe cei mici să-și construiască treptat curajul, să-și exprime ideile cu încredere și să descopere plăcerea de a comunica autentic.

Tot mai mulți părinți se întreabă „Cum să-mi ajut copilul să-și depășească de acum fricile care au legătură cu vorbitul în fața unui public, ca să nu ajungă să aibă tracul pe care l-am avut eu în liceu, la facultate sau la locul de muncă?” E o întrebare validă, mai actuală ca niciodată.

Și mai îți las o întrebare: „Ți s-a întâmplat să-ți vezi copilul rușinat, stângaci și lipsit de motivație când vine vorba să ridice mâna la școală, să răspundă în fața colegilor sau să-și susțină punctul de vedere?” Dacă răspunsul tău este da, nu ești singurul părinte. Sunt multe familii care se confruntă cu aceste provocări.

Povestea lui Andrei: cum se construiește încrederea în timp

Voi începe prin a-ți spune o poveste reală, povestea lui Andrei, care arată că pot exista transformări care să ne facă să spune „Wow! Se poate!”. Andrei a venit la Liceul Româno-Finlandez din București  în perioada de început a gimnaziului. Era foarte inteligent, creativ, pasionat să cunoască informații noi și să învețe lucruri noi. Dar, era foarte timid, chiar bâlbâit pe alocuri, cu emoții foarte mari la orice interacțiune cu publicul. Părinții nu reușeau să îl ajute, cu toate că mai încercaseră în trecut, dar sperau că schimbarea mediului îl va impulsiona să iasă din zona în care se afla și să accepte provocări noi.

Primele luni nu au fost ușoare, dar pas cu pas, Andrei a fost ajutat de către profesorii lui să privească cu alți ochi vorbitul în fața celorlalți. Exercițiile pe care le făceau la clasă, provocările pentru acasă, să facă tot felul de activități împreună cu părinții și pe cont propriu, și mulțimea momentelor în care a avut posibilitatea să vorbească și să primească feedback, toate aceste lucruri l-au ajutat să-și construiască încrederea în propria voce. L-au făcut să își exploreze curiozitatea și să capete curajul să pună multe întrebări, fără să se mai lase terorizat de gândul „ce vor spune ceilalți?”

Ani și ani mai târziu, după zeci, poate chiar sute de ore de practică, activități care l-au scos din zona sa de confort și teme relevante pe care le-a făcut acasă, cu familia, a terminat cu bine liceul și a făcut pasul către facultate. În anul întâi, la câteva luni după începere, ne revedem și îl întreb „Și, cum e la facultate? Ați început prezentările?”. „Da, îmi spune el. Am început și mă surprind pe mine de felul degajat și structurat în care pot să prezint ce am de transmis. Pot să spun, însă, că nu văd același lucru la colegii mei de facultate. La unul dintre cursuri, doamna profesor chiar mi-a spus că nu a mai văzut la alți studenți o prezentare redată atât de bine.”

M-am uitat la Andrei, m-am bucurat din inimă de ceea ce mi-a spus, i-am strâns mâna și l-am rugat să nu se culce pe o ureche, ci să continue să se dezvolte și să devină tot mai performant.

De ce am ales această istorisire? Pentru că doresc să scot în evidență faptul că „mintea ne minte” și „antrenamentul bate talentul”. Ani de zile, mintea sa l-a mințit pe Andrei că nu poate, că nu este suficient de bun, că se va face de râs de fiecare dată când va vorbi. Din momentul în care acesta nu a mai lăsat mintea lui să semene informații distructive, situația a luat o turnură extraordinară. Prin înțelegerea teoriei și multă practică, prin antrenament constant și feedback personalizat, Andrei a devenit un alt elev. Și nu, nu a reușit pentru că ar fi avut un talent ieșit din comun în ce privește oratoria, ci pentru că a fost ajutat să facă pașii corecți înspre o voce liberă și sigură pe sine. Pentru că antrenamentul cu cap, așa cum am mai spus, bate talentul nelucrat.

Antrenamentul bate talentul de a vorbi în public

Îți propun să vedem împreună care sunt câteva moduri concrete prin care îți poți sprijini copilul să aibă încredere în propria voce și să dobândească acel curaj captivant de a vorbi în public și de a pune întrebări.

1. Jocurile de rol: metoda prin care copiii învață jucându-se

Conform teoriei lui John Dewey și mai târziu a lui Kolb, care a dezvoltat conceput de ciclu al învățării experiențiale, copiii rețin mai bine atunci când fac lucruri și experimentează decât atunci când doar ascultă. Atunci când copiii joacă roluri, se activează memoria episodică și neuronii oglindă, care întăresc conexiunile dintre învățare și experiența trăită.

Iată 3 jocuri de rol excelente: 

• Părinții, bunicii și toți ai casei (inclusiv pisica și cățelul, pentru cei care au) sunt publicul, iar copilul este vorbitorul. Copilul își alege un subiecte despre care vorbește timp de 2-3 minute: „3 lucruri care mi-au plăcut în vacanța de vară”, „3 idei năstrușnice pe care să nu le faci niciodată”, „3 motive pentru care X este mâncarea mea preferată”;
• Copilul este în juriu, iar părinții și bunicii sunt vorbitorii. Fiecare vorbește pe rând, iar după fiecare prestație juriul va oferi feedback – „ce mi-a plăcut și ce ar fi putut să fie făcut mai bine”;
• Interviu în familie. Copilul este cel care pune întrebările, iar părinții sunt cei care răspund. Apoi rolurile se inversează. Un format foarte bun ar putea să fie acesta: „La emisiunea X, vorbim despre subiectul Y și avem ca invitați pe Z”.

Partea cea mai bună este că învățarea se va produce în timp ce copiii și părinții se distrează împreună.

2. Puterea poveștilor în dezvoltarea curajului

Studiile ne-au demonstrat că poveștile stimulează neuronii oglindă, ceea ce ajută copiii să înțeleagă și să imite emoțiile și comportamentele personajelor. Din punct de vedere psihologic, poveștile nu sunt doar divertisment, ci un mecanism prin care copiii învață să gândească, să simtă, să relaționeze și să-și construiască identitatea.

Hai să luăm un exemplu folosit chiar în acest articol. Aș fi putut să încep direct cu informațiile din a doua parte, dar nu ar fi avut același impact. În mod deliberat mi-am propus să leg aceste recomandări de o istorisire care ridică semnificativ nivelul de conștientizare.

Poți folosi povești despre curaj, creativitate, istețime, voce sau carismă. Mai precis povești despre curajul de a vorbi în fața altora, importanța contactului vizual, de ce ne ajută gesturile pe care le facem, postura corpului, ascultarea atentă a celor care vorbesc cu noi și lista poate continua.

Important este ca la finalul fiecărei povești pe care o spui, să antrenezi alături de copilul tău adresarea de întrebări bune. Pune-i întrebări despre personajele și întâmplările din poveste, lasă-l să răspundă, iar cu altă ocazie oferă-i lui posibilitatea să pună întrebările de introspecție. Vei fi fascinat de rezultate!

3. Învățare în parteneriat: prezentările părinților și copiilor

Da, la acele prezentări și discursuri pentru locul de muncă mă refer.

În urmă cu câțiva ani, după unul dintre cursurile de public speaking pe care le-am avut cu un grup de elevi, mama uneia dintre eleve mi-a scris un mesaj să îmi mulțumească. Motivul mulțumirii? Fetița mergea acasă și îi povestea mamei teoria și practica de la curs, mama lua ce era relevant pentru ea și punea în practică la locul de muncă, iar rezultatele nu au întârziat să apară: prezentări mai bune la ședințe, un control mai bun al emoțiilor, feedback din ce în ce mai bun din partea colegilor.

Când ai de pregătit o prezentare pentru locul de muncă, cheamă-ți copilul să îți fie partener. Chiar dacă subiectul s-ar putea să fie greu de înțeles, explorați împreună cum poți face partea de livrare cât mai bună. Ce ilustrații să folosești, ce povești să spui, ce imagini să prezinți, cum să îți folosești vocea. Căutați tehnici împreună. Creșteți împreună și învățați împreună.

Așadar, jocurile de rol, discuțiile de analiză, poveștile cu tâlc și redactarea prezentărilor în parteneriat cu copilul sunt metode sigure de a-l ajuta să-și conștientizeze emoțiile, să devină mai structurați și să-și exerseze gândirea critică, punând întrebări excelente.

De ce e important să îți sprijini copilul să vorbească în public

Drag părinte, provocarea mea pentru tine este să începi de astăzi să devii partenerul de creștere al copilului tău pe zona de vorbit în public. Să-i fii aproape prin încurajări, dar și provocându-l să iasă din sfera unde se simte confortabil. Pentru că acei copii care dobândesc această abilitate sunt câștigați pe viață. Școala primară le va fi mai ușoară, gimnaziul va căpăta alte valențe în ce privește învățarea, liceul și facultatea vor scoate la iveală o mulțime de oportunități, iar locul de muncă va fi o rampă de lansare, nu o groapă chinuitoare. Și nu doar atât, imaginează-ți cât de diferite vor fi lucrurile pe plan personal și social.

Închei cu acest citat: „ Copiii nu învață să se comporte din ceea ce le spunem, ci din ceea ce facem.” Să facem alături de copiii noștri acele lucruri care-i vor ajuta să declare „Am încredere în propria voce și am curajul de a vorbi în fața oricărui public și de a pune întrebări bune oriunde m-aș afla!”