Ana Tatu despre curiozitate, prezență și meseria de a asculta
De mică, Ana Tatu a iubit oamenii, poveștile lor și întrebările care deschid uși spre înțelesuri noi. Între rigoarea dovezilor și tărâmul trăirilor, a ales profesia în care poți atinge, cu blândețe și claritate, viața celui din fața ta. În dialogul de mai jos, Ana vorbește despre autocunoaștere, starea de bine „aici și acum”, flexibilitatea metodelor și puterea cuvintelor rostite la momentul potrivit—or, uneori, puterea tăcerii. O conversație caldă, onestă, despre cum rămâi prezent, echilibrat și profund uman atunci când lucrezi… cu omul.
Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?
Ana Tatu: Am fost, de mică, un om al oamenilor. Îmi plăcea să fiu acolo unde se adunau cei mai mulți copii, să mă urc pe scenă, să merg în vizite cu familia sau să primim musafiri acasă. Vorbeam mult, puneam întrebări și ascultam cu o curiozitate reală.
Dacă mă întrebai ce meserie vreau să am când voi fi mare, răspunsul depindea de cine întreba. Pentru tata eram polițistă, pentru mama eram avocat, iar pentru ceilalți eram actriță sau psiholog. Am crescut atrasă de două direcții: una spre ordine, reguli și dovezi; cealaltă spre stări, trăiri și înțelesuri mai greu de explicat.
La momentul potrivit, am testat cu câte o facultate, iar între avocat și psiholog, am ales ceea ce nu poate fi ușor demonstrat în instanță, dar care poate fi trăit profund: omul, cu tot ce simte, nu doar cu ce declară.
M-a motivat curiozitatea față de cum funcționăm, gândim și simțim, dar mai ales dorința de a fi prezentă acolo unde oamenii chiar au nevoie de cineva lângă ei. Nu ca să le dau soluții, ci ca să-i ascult, să-i înțeleg și să le fiu alături.
R.P.: Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?
A.T.: Din experiența mea practică, am observat că provocarea principală trebuie privită din două perspective, obligatoriu la timpul prezent: pe de o parte, lipsa autocunoașterii, iar pe de altă parte, dificultatea de a găsi și menține o stare de bine.
Întrebările simple, dar esențiale, precum „Cine sunt eu acum?”, „Ce are sens pentru mine în acest moment?” sau „Ce fac cu ce mi se întâmplă acum?”, ne ajută să înțelegem cu ce resurse putem să facem față vieții (față, spate, lateral), fie să ne susținem, fie să ne adaptăm.
Starea de bine, care rezultă din echilibrul între aspectele biologice, psihologice și sociale, nu poate apărea dacă trăim cu planuri mai mari decât viața, ne dăm foc să-i încălzim pe alții, ne facem oameni de carieră doar ca să fugim de acasă, sau rămânem blocați în trecut ori paralizați de frica viitorului.
R.P.: Cum te asiguri că rămâi obiectivă și imparțială atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?
A.T.: Asigurarea obiectivității și imparțialității vine dintr-o pregătire solidă ca specialist. Nu mi s-a întâmplat niciodată să mă îndoiesc de obiectivitatea sau imparțialitatea mea. Pur și simplu, dacă îți cunoști bine „scenariul”, nu poți să încurci nici rolul tău, nici personajele.
Istoricul de viață, mediul de dezvoltare, patologia — oricât de asemănătoare ar părea la mai multe persoane — nu vor fi niciodată identice. Fiecare caz este unic.
R.P.: Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?
A.T.: Da, am o „centură neagră la… cuvinte”! Reușita vine atunci când ești prezent cu totul, gata să surprinzi fiecare ocazie în care poți spune ceva sau, dimpotrivă, să taci în cel mai potrivit mod.
În rest, combin tot ce am studiat și cu ce m-am format: TCC, narativă, terapii scurte, experiențială, sistemică și altele, pe care le adaptez la fiecare persoană și poveste.
Această flexibilitate, această abordare personalizată, este pentru mine cheia succesului de atâția ani!
R.P.: Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?
A.T.: Meseria mea, în general, mă relaxează, nu mă stresează. Când închid ușa cabinetului sau opresc telefonul și laptopul după sesiuni, se delimitează clar spațiul profesional de cel personal.
Totuși, atunci când apare stresul legat de un caz anume, intervizarea este cea mai bună și necesară soluție. Discuția cu un coleg îmi oferă perspective noi și mă ajută să gestionez situațiile dificile.
În rest, am grijă de mine printr-o varietate de activități — unele simple, altele mai complexe — care îmi aduc relaxare imediată și mă ajută să mențin echilibrul în toate planurile vieții.
De ce imediat? Pentru că, pe lângă munca mea, am responsabilități importante: sănătatea mea, creșterea și educarea copiilor de 3 și 13 ani, menținerea unei relații armonioase de cuplu, gospodărirea casei și altele.
Când sunt la cabinet în București, drumul spre Alexandria mă relaxează; uneori am un apel cu bunica, iar intrarea acasă o fac „zen”. După caz, merg să fac sport la sală sau kickboxing, ascult muzică sau încerc să cânt la pian. Alteori caut rochii și pantofi pe internet, beau o cafea cu soțul, mă plimb prin pădure, citesc, scriu, merg la cinema cu băieții sau ne jucăm ceva împreună.
Vizitele la părinți mă întineresc, mă dau în leagăn în curte, iar ocazional îmi permit și o mică extravaganță, chiar dacă nu e punctul meu forte, gătesc ceva dulce.
Consider esențial ca fiecare om să aibă un „cufăraș” plin cu activități plăcute, pasiuni mici sau mari, metode variate de relaxare, ușor de accesat atunci când stresul apare. Astfel, poți alege ce ți se potrivește în acel moment, pentru a-ți păstra echilibrul.
R.P.: Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?
A.T.: Să îi placă oamenii cu adevărat, să îi placă studiul neîntrerupt și munca, să fie pasionat de acest domeniu maxim. Dacă nu simte asta, cel mai bine e să-și vadă de altă treabă, să se orienteze spre altceva.
R.P.: Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?
A.T.: E o întrebare de al cărei răspuns m-am ferit mereu, pentru că oamenii sunt diferiți. Ce unui om îi schimbă sensul vieții, altuia îi poate fi indiferent sau chiar neplăcut. De aceea, recomand, în primul rând, resursele obligatorii din formarea și dezvoltarea în domeniul ales – curs, workshop, master etc. – cu atenție la validitatea și seriozitatea furnizorilor.
În al doilea rând, recomand să aleagă resurse care li se potrivesc personal, atât ca și conținut, cât mai ales, ca formă de învățare – fie că e învățare autonomă sau ghidată.
Dacă trebuie să dau un titlu concret, resurse importante pentru mine în cabinet au fost și rămân ICD – International Classification of Diseases și DSM – Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale. Pentru că prima mea iubire este psihologia clinică, dar e esențială și în terapie, întregul demers psihoterapeutic se bazează pe înțelegerea corectă a gândurilor, emoțiilor și comportamentelor.
Pentru sala de workshop-uri, resursele mele sunt cele legate de comunicare – acestea sunt de bifat musai când ții un training. Degeaba ai cunoașterea, dacă nu știi să o transmiți celorlalți.
R.P.: Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?
A.T.: Mă bazez pe formarea continuă: citesc cărți, folosesc resurse online, particip la cursuri și conferințe naționale și internaționale. În plus, relaționez constat cu colegii din domeniul sănătății mentale, pentru a schimba experiențe și perspective.
R.P.: Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea? Dacă da, ne poți povesti despre el?
A.T.: Mai multe! Și nu sunt o persoană deloc ușor de impresionat. Haha!
Cel mai recent a fost când am trecut printr-o experiență oncologică și, pentru o vreme, am schimbat scaunul din cabinet: am devenit pacientă. Lucrez ca psiho-oncolog, cunosc traseul, emoțiile, blocajele. Dar a fost cu totul altceva să le simt direct.
Am întâlnit fricile despre care vorbesc de ani de zile cu alții. Mi-am privit corpul și familia cu alți ochi. Și, poate cel mai intens, am simțit pe pielea mea cât contează contactul cu medicii – salvatorii mei din acel moment – felul în care îți vorbesc, te privesc, îți spun veștile. Cuvintele și tonul lor pot înclina balanța între prăbușire și speranță.
Chirurgul meu mi-a spus, simplu: „Te văd curajoasă și încrezătoare.” Și doar atunci, în acel moment, am simțit că pot duce tot ce urma.
A fost un „aha” personal, dar cu un ecou profesional clar. Nu mi-a schimbat practica, dar mi-a adus mai multă conștiență că prezența autentică face diferența. Unele revelații nu vin să ne schimbe drumul, ci să ne reamintească de ce l-am ales.
R.P.: Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?
A.T.: Mulțumesc! / Îți mulțumesc! / Vă mulțumim! / Ne-ați salvat copilul. / Ne-ați salvat familia. / Sunteți un înger. / Nu credeam că o să ne mai înțelegem vreodată. / Fără dumneavoastră nu reușeam. / Ne-ați dat speranță. / Ne-ați adus liniște. / Mi-ați salvat viața. / Mi-ați salvat căsnicia. / M-ați ascultat când nimeni nu o făcea. / Mi-ați dat putere să merg mai departe. / Nu credeam că pot vorbi despre asta. / Mă simt alt om. / Ești un dar pentru noi. / Ți-am făcut un desen, Ana. / Ți-am făcut o inimioară. / Am făcut o felicitare pentru dumneavoastră. / Ne-ați fost ultima speranță. / Nu credeam că mai putem zâmbi. / Fără dumneavoastră eram pierduți. / Vă mulțumim că ne-ați ascultat. / Suntem recunoscători că ați fost alături de noi. / Ne-ați ajutat să găsim drumul. / Vă mulțumim că ați crezut în noi. / Sunteți lumina noastră. / Etc.
Niciuna nu se repetă. Fiecare e vie. Și fiecare e, pentru mine, cea mai mare recompensă.
R.P.: Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?
A.T.: Abordarea rezistenței face parte din pregătirea ca specialist. Dar, atenție: nu e ceva ce se „rezolvă” după o rețetă. Fiecare caz e diferit. Eu uneori întreb direct. Alteori doar aștept. Rezistența e o formă de protecție. Are un scop. Iar dacă e respectată, se transformă singură în parte din soluție.
Îmi vin în minte ședințele cu un preadolescent care, după aproape fiecare întâlnire, pleca bombănind că nu mai vine, că „e o prostie să mergi la psiholog”, iar eu doar îi zâmbeam. La 5 minute după ce ieșea din cabinet, primeam mesaj de la mama lui: „Vă roagă Andrei să-l programați și pentru săptămâna viitoare, dacă puteți.” A durat luni întregi așa. Și, în final, rezultatele au fost excelente.
Sau o tânără care, la prima ședință, a plâns tot timpul fără să spună nimic. Când a plecat mi-a zis că am ajutat-o foarte mult. Și a revenit. A plâns din nou. Și tot așa, câteva ședințe. Până când, într-o zi, s-a „deschis” și a putut pune în cuvinte lacrimile.
Dacă, în loc să-i fiu martor tăcut la jalea ei, aș fi intervenit din prima cu un almanah de tehnici și metode „palpabile” de abordare a rezistenței, probabil că n-aș mai fi scris despre ea acum. A fost nevoie doar de răbdare, atenție și prezență reală!
R.P.: Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?
A.T.: Pot spune că am avut ocazia să experimentez deja viitorul ăsta, într-un fel. În pandemie am colaborat cu o companie din Luxemburg care asigura suport psihologic angajaților marilor companii din Europa. Am lucrat exclusiv prin telefon sau video, cu oameni aflați în crize reale – atacuri de panică, depresii, tentative de suicid, divorțuri, pierderi, concedieri – și am văzut direct că intervenția psihologică funcționează și la distanță, dacă știi să fii prezent chiar și printr-un ecran.
Ca psiholog clinician și cercetător, tehnologia mă încântă și mă ajută enorm: digitalizarea testelor, colectarea datelor, scorarea – toate economisesc timp și oferă precizie.
Ca psihoterapeut, știu însă clar că tehnologia nu înlocuiește contactul viu – privirea în ochi, tonul, energia pe care o simți în încăpere.
De altfel, eu susțin workshopuri atât fizic, cât și online. În prezent, mulți preferă forma online, mai comodă și accesibilă ca timp. Totuși, depinde mult de subiect: de exemplu, workshopurile despre suportul psiho-oncologic, cele despre relații de cuplu, cele despre adolescență adună mai mulți participanți în sala fizică, unde interacțiunea directă contează foarte mult.
Cred că trebuie să căutăm echilibrul între tehnologie și prezența umană – colaborarea lor, nu excluderea uneia sau alteia! Oricât de mult ar evolua metodele robotizate, misiunea unui psiholog rămâne mereu aceeași: să fie om lângă oameni!
