De ce ar trebui să punem telefoanele deoparte și să începem să ne ascultăm?
Acum ceva timp, stăteam la o masă dintr-un restaurant din centrul Bucureștiului. Priveam. Ador să fac asta, mai ales când soarele îmbietor te ajută să ieși din casă și să rămâi acolo.
Ce m-a întristat a fost faptul că, din cinci mese, doar la una dintre ele se producea comunicare. La celelalte, oamenii priveau înspre telefon și ridicau, din când în când, privirea, pentru a arăta partenerului de masă câte ceva găsit, probabil, prin scroll-ul nesfârșit.
Și m-am întrebat: oare de ce cheltuim bani să ieșim în oraș, pentru a ne purta de parcă suntem pe canapea, acasă, deconectați unii de ceilalți, dar conectați cu o lume largă, pe care nici măcar n-o cunoaștem?
N-am primit răspunsul, pentru că mi-am dat seama că întrebarea mea era, mai degrabă, o constatare tristă, nicidecum o luare de poziție care ar fi pornit o revoluție a relațiilor.
Dar, chiar? Cum ar arăta o revoluție prietenoasă a relațiilor?
Și uite-așa, am început să îmi imaginez cum, printr-o minune, am constata că suntem atât de sărăci atunci când doar trupurile noastre sunt fizic acolo, în timp ce mințile noastre se plimbă inclusiv pe alte fusuri orare. Cum ar fi dacă ar exista indicatoare de tip baterie pe relațiile noastre – dacă am primi o notificare, un mesaj, un apel care să sune astfel: ATENȚIE! Ești pe cale de a te deconecta?
Mi-am dat seama că ne-am atrofiat mușchii conectării. Că am crescut puterea rețelelor wi-fi ca să ne asigurăm că nu vom rămâne vreodată în pană de semnal; am optimizat bateriile externe, în așa fel încât să fie tot mai fiabile, mai compacte și mai eficiente. Dar… pe noi? Cum ne-am optimizat? Cum ne-am șlefuit așteptările conectării? Cum am progresat în descoperirea limbajelor dragostei relaționale?
Deci, iată manifestul revoluției prietenoase din inima conectării.
Promit solemn că voi învăța să pun acele întrebări care deschid conversația. Promit să te aștept cât timp te gândești la ce înseamnă relația noastră, iar, dacă răspunsul întârzie să apară, mă voi dedica creării unui context de siguranță în care să aflăm răspunsul împreună. Mă angajez să te ascult fără să aștept un moment de pauză în vorbire pentru a te putea contrazice. Nu-ți voi da sfaturi despre cum să-ți conduci viața. Voi înțelege că ura nu e niciodată bună, iar dragostea nu poate fi niciodată rea. În dragoste, te voi prețui ca pe un partener autentic de conectare, nu ca pe un proiect pe care trebuie să îl rezolv cu ideile mele de dezvoltare.
Și pentru că gândul nu este suficient fără acțiune, am creat un joc. Se numește Conectat. Are ca fundament fix această curiozitate autentică. Acele întrebări care deschid subiecte de discuție, fără presiune, fără judecată, cu iubirea profundă pentru cunoaștere.
Căci, dacă avem ce povesti, de ce să stăm cu ochii în telefon? Mai ales într-o zi însorită, în centrul Bucureștiului, la o cafea. Și uite-așa, visez la o zi de sâmbătă în care toate persoanele de la o masă vor povesti: despre ei, despre viață, despre lume, bucurie, tristețe, cam tot ce ne face oameni. Conectați între noi de povestea devenirii. Care e cea mai frumoasă dintre toate.
La final de martie, la Liceul Româno-Finlandez, a avut loc conferința Conectat
Parte din visul Alinei de a conecta oamenii s-a împlinit în mijlocul uneia din comunitățile profesionale care are cea mai mare nevoie de conectare, pentru a putea da mai departe dintr-un prea plin de cunoaștere și relaționare: comunitatea de profesori. La final de martie, la Liceul Româno-Finlandez, a avut loc conferința Conectat, care a reunit peste 150 de profesori din București, dar și din țară și chiar din Republica Moldova. Ei au participat la sesiuni plenare și workshop-uri tematice, în care au învățat cum se pot conecta mai ușor cu elevii, cu părinții, cu alți profesori și, mai presus, cu sinele. Pentru că un profesor conectat la mai mult decât prezentul, uneori fragil, va putea să stea la catedră mai încrezător și cu mai multă disponibilitate.
