Frica de eșec, mecanismul ascuns care blochează potențialul copiilor și adolescenților
Frica de eșec este teama intensă de a greși, de a nu reuși sau de a fi evaluat negativ de ceilalți. Nu este doar o emoție de moment, ci poate deveni un tipar de gândire care influențează comportamentul, motivația și performanța, mai ales la copii și adolescenți.
Frica de eșec apare atunci când copilul asociază greșeala cu:
- pierderea valorii personale („dacă greșesc, înseamnă că nu sunt bun”),
- dezamăgirea părinților sau profesorilor,
- rușine sau respingere socială.
În loc să vadă eșecul ca pe o etapă normală a învățării, copilul îl percepe ca pe o amenințare la adresa identității sale.
Frica de eșec la copii și adolescenți poate fi abordată din perspective diferite – rolul acesteia în stresul academic, în motivație, în relații și în adaptarea școlară.
Să ne uităm la ele pe rând.
Frica de eșec și stresul academic la adolescenți
Un studiu științific realizat în Suedia, in 2018 și publicat în „European Journal of Public Health” analizează frica de eșec la adolescenți și legătura acestei frici cu stresul și așteptările educaționale.
Studiul a folosit date de la peste 5.500 de adolescenți suedezi de 15 ani pentru a investiga dacă frica de eșec (fear-of-failure) acționează ca un factor mediator între așteptările educaționale și starea emoțională negativă (un indicator al stresului). Mai exact, în studiul respectiv sunt trei elemente: așteptările educaționale (presiunea sau dorința de a avea rezultate mari), frica de eșec și starea emoțională negativă (stres, anxietate).
Cercetătorii nu au vrut doar să vadă dacă așteptările mari duc la stres. Au vrut să vadă prin ce anume apare stresul. Analiza arată că aproximativ 39 % din efectul așteptărilor educaționale asupra stării emoționale negative este explicat prin frica de eșec. Asta înseamnă că așteptările mari legate de educație sunt asociate cu o teamă mai puternică de a nu reuși, iar aceasta contribuie semnificativ la simptomele de stres emoțional la adolescenți.
Un aspect important descoperit de cercetători este că efectul mediatic al fricii de eșec este diferit între fete și băieți. La fete, nivelurile mai ridicate în ceea ce privește așteptările educaționale se corelează cu o creștere semnificativă a fricii de eșec și, în consecință, cu o stare emoțională negativă mai intensă, ceea ce sugerează o vulnerabilitate mai mare în context educațional. La băieți, relația dintre așteptări și frica de eșec a fost mai puțin pronunțată, iar în unele modele statistice s-a observat chiar o tendință opusă.
Concluzia principală a studiului este că frica de eșec joacă un rol semnificativ în modul în care așteptările educaționale influențează stresul emoțional la adolescenți, iar acest rol este mai puternic la fete.
Frica de eșec și motivația pentru învățare
Frica de eșec are un impact puternic asupra motivației copiilor și adolescenților, dar nu întotdeauna în mod evident.
Uneori îi face să muncească excesiv, alteori îi face să evite complet provocările. Esențial este că poate schimba motivul pentru care învață: din dorință de a progresa, în dorință de a evita greșeala.
Există dovezi din cercetările științifice care susțin ideea că teama de a nu greși poate influența motivația copiilor și adolescenților în moduri diferite. Nu sunt doar impresii, sunt concluzii bazate pe studii și teorii din psihologia educațională și a motivației.
Ce spun cercetările?
Frica de eșec poate fi asociată cu evitarea sarcinilor și procrastinarea, un fenomen documentat teoretic în literatura despre „fear of failure” și „avoidant motivation”. Studiile arată că unii elevi cu frică de eșec manifestă comportamente de evitare (de exemplu procrastinare sau comportamente defensiv-protective) ca strategie de a nu se confrunta cu posibilitatea de a greși, ceea ce afectează motivația pentru învățare și angajamentul în sarcini academice
Martin, A.J. (2012) a realizat studiul Fear of Failure in Learning, pe care l-a publicat ulterior cu titlul Encyclopedia of the Sciences of Learning.
Andrew J. Martin definește frica de eșec ca o anxietate persistentă și irațională legată de teama de a nu îndeplini standardele proprii sau ale altora. Elevii cu frică de eșec tind să fie anxioși, să aibă îndoieli legate de propria capacitate și să simtă un control scăzut asupra rezultatelor lor academice.
Studiul se bazează pe teoria nevoii de realizare (need achievement theory), care arată că elevii pot fi orientați fie spre succes, fie spre evitarea eșecului. Autorul explică faptul că elevii care se tem de eșec pot reacționa în două moduri principale:
- Overstrivers (hiper-performanți/ perfecționiști) – încearcă să evite eșecul prin muncă intensă și succes constant. Deși pot avea rezultate bune, experiența lor școlară este marcată de anxietate, stimă de sine instabilă și teamă de greșeli.
- Self-protectors (auto-protectori) – nu încearcă neapărat să evite eșecul, ci implicațiile acestuia asupra valorii personale. Ei folosesc strategii precum:
- self-handicapping (auto-sabotaj: procrastinare, efort redus intenționat),
- defensive pessimism (așteptări scăzute deliberate pentru a reduce impactul emoțional al unui posibil eșec).
Autorul propune un model „în cascadă”, în care frica de eșec poate evolua de la forme aparent adaptative (perfecționism, efort excesiv) spre forme din ce în ce mai dezadaptative (evitare, auto-sabotaj). Cu cât elevul coboară mai mult pe această „cascadă”, cu atât efectele asupra învățării și performanței sunt mai negative.
Așadar, frica de eșec nu este doar o emoție, ci un mecanism motivațional complex, care poate influența profund comportamentele de învățare, de la perfecționism anxios până la evitare și auto-sabotaj.
Frica de eșec și relațiile copiilor și adolescenților
Frica de eșec nu influențează doar performanța școlară, ci și relațiile copiilor și adolescenților – cu părinții, profesorii și colegii. Pentru că eșecul este adesea perceput ca o amenințare la adresa valorii personale, copilul poate deveni mai sensibil la evaluare, critică și comparație.
De ce eșecul este perceput ca o amenințare la adresa valorii personale?
Această idee provine în special din teoria self-worth theory dezvoltată de Martin Covington (1992). În cartea Making the Grade (1992), Covington propune ideea că, în mediul școlar, nevoia fundamentală a elevilor este protejarea valorii personale (self-worth) iar în context educațional această valoare ajunge să fie puternic asociată cu abilitatea academică.
Covington susține că, în școală, copiii învață rapid că performanța este un indicator al competenței. Notele, clasamentele și comparațiile sociale transmit implicit mesajul că „a fi capabil” înseamnă „a avea valoare”. Astfel, pentru mulți elevi, succesul confirmă valoarea personală, iar eșecul o pune sub semnul întrebării. Problema nu este, așadar, doar rezultatul slab, ci semnificația atribuită acestuia. Dacă abilitatea este percepută ca fiind stabilă și definitorie pentru identitate, atunci eșecul devine o amenințare directă la adresa imaginii de sine.
În acest context, frica de eșec nu este doar teama de un rezultat slab, ci teama de a fi considerat incapabil. Pentru a evita această concluzie dureroasă, elevii pot dezvolta strategii de protecție a stimei de sine. Covington descrie, de exemplu, fenomenul de auto-sabotaj (self-handicapping), prin care un elev amână intenționat pregătirea sau reduce efortul depus. Logica inconștientă este simplă: dacă eșuează fără să fi încercat cu adevărat, poate atribui rezultatul lipsei de efort, nu lipsei de abilitate. În acest fel, valoarea personală rămâne protejată.
Ca și studiul lui Andrew J. Martin și teoria lui Covington identifică aceleași două tipuri de orientări motivaționale. Elevii orientați spre succes caută provocări și au o stimă de sine relativ stabilă. Elevii orientați spre evitarea eșecului sunt preocupați în primul rând de protejarea imaginii de sine și pot manifesta anxietate sau perfecționism excesiv. În cele mai dificile situații, unii elevi ajung să accepte eșecul ca parte a identității lor și renunță treptat la efort.
Contribuția majoră a teoriei lui Covington este că explică de ce unii copii inteligenți procrastinează, de ce perfecționiștii pot fi profund anxioși și de ce lipsa de efort nu este întotdeauna un semn de dezinteres. În multe cazuri, comportamentele aparent dezadaptative sunt, de fapt, strategii psihologice de protejare a valorii personale. Astfel, pentru a înțelege motivația școlară, nu este suficient să analizăm dorința de succes, trebuie să înțelegem și teama de a pierde valoarea de sine.
Întorcându-ne acum la felul în care frica de eșec poate influența relațiile copiilor și adolescenților cu colegii, profesorii și părintii, putem vedea legatura directă dintre frica de eșec și relații. Dacă valoarea personală ajunge să fie asociată cu performanța, atunci fiecare relație importantă devine un potențial „spațiu de evaluare”. Iar unde există evaluare, există și riscul de a pierde valoarea percepută.
Dacă un copil crede că rezultatele reflectă cine este el ca persoană, atunci orice greșeală poate fi percepută ca un pericol social. De aceea, unii copii evită să răspundă în clasă, se retrag din proiecte de grup sau minimalizează importanța școlii („nu-mi pasă”). Nu pentru că nu le pasă cu adevărat, ci pentru că încearcă să evite situațiile în care ar putea fi expuși și judecați. În adolescență, când acceptarea socială devine centrală, această dinamică se intensifică.
În relația cu profesorii, problema apare atunci când feedback-ul este perceput ca o evaluare a valorii personale, nu doar a performanței. Dacă un elev interpretează un rezultat slab ca dovadă că „nu este capabil”, poate deveni defensiv, poate evita să ceară ajutor sau poate reacționa cu retragere. În logica teoriei lui Covington, elevul nu se protejează de o notă mică, ci de concluzia că nu este suficient de bun. Astfel, relația cu profesorul poate deveni tensionată sau distantă, chiar dacă intenția adultului este de sprijin.
În familie, impactul poate fi și mai profund. Dacă un copil simte că aprecierea sau afecțiunea sunt condiționate de performanță, legătura dintre abilitate și valoare personală devine și mai puternică. În această situație, eșecul nu înseamnă doar o notă slabă, ci riscul de a dezamăgi sau de a pierde aprecierea. Copilul poate ascunde greșelile, poate evita discuțiile despre școală sau poate deveni excesiv de perfecționist pentru a menține aprobarea. Chiar și în familii bine intenționate, accentul repetat pe rezultate poate transmite indirect mesajul că valoarea este condiționată.
Cum pot părinții și profesorii reduce frica de eșec la copii
În esență, frica de eșec devine problematică atunci când copilul ajunge să creadă că „a greși” înseamnă „a nu fi suficient de bun”. De aceea, un climat educațional și familial în care greșeala este normalizată, iar valoarea copilului este separată de performanță, reprezintă un factor esențial pentru dezvoltarea unei motivații sănătoase și a unor relații echilibrate.
Pentru a ajuta copilul să înțeleagă că valoarea lui este separată de performanță, adulții trebuie să facă această distincție vizibilă și constantă. Un prim pas este separarea clară dintre comportament și identitate. În loc de etichete precum „nu ești atent” sau „nu ești bun la matematică”, este mai sănătos să se formuleze observații despre situație: „Testul acesta nu a ieșit cum ai vrut” sau „Hai să vedem ce strategie putem îmbunătăți.” Astfel, copilul învață că greșeala aparține unei acțiuni, nu persoanei sale.
De asemenea, este important ca lauda să se concentreze pe efort, strategie și progres, nu pe inteligență sau rezultat final. Când copilul aude „Ai muncit consecvent” sau „Ai găsit o soluție interesantă”, învață că procesul contează. În schimb, afirmații precum „Ești foarte deștept” pot lega valoarea de performanță și pot crea presiunea de a confirma constant această etichetă.
Normalizarea greșelii joacă un rol esențial. Dacă greșeala este prezentată ca o parte firească a învățării, ea nu mai amenință identitatea. Când copilul vede că și adulții greșesc, își asumă responsabilitatea și învață din experiență, primește un model sănătos de raportare la eșec. În acest fel, performanța devine un proces de dezvoltare, nu un test al valorii personale.
Un alt element fundamental este oferirea unei afecțiuni constante, necondiționate de rezultate. Copilul are nevoie să simtă că este apreciat și iubit indiferent de notele obținute. Această siguranță emoțională creează o bază stabilă a stimei de sine, din care poate explora, încerca și chiar greși fără teamă că își pierde valoarea. Această siguranță emoțională creează o bază stabilă a stimei de sine, din care poate explora, încerca și chiar greși fără teamă că își pierde valoarea.
Concluzie: frica de eșec nu trebuie să definească dezvoltarea copilului
În concluzie, valoarea personală ajunge uneori legată de performanță pentru că mediul accentuează rezultatele mai mult decât procesul și persoana. Însă valoarea copilului nu este determinată de note, ci este intrinsecă. Atunci când adulții separă clar identitatea de performanță, copilul dezvoltă o motivație mai sănătoasă, relații mai sigure și o atitudine mai echilibrată față de eșec.
