Știu ce simt: trei spectacole despre emoții

„Știu ce simt”: Interviu cu Alex Teodorescu (regizor) și Codruța Varadi (expert educațional)

Ce este, de fapt, „Știu ce simt?”

Alex Teodorescu: „Știu ce simt” este un proiect despre alfabetizarea emoțională făcută prin mijloace artistice. Am creat trei spectacole – Stelele care cad, Ziua Ghiozdanelor Schimbate și Linia Emoțiilor – pentru a ajunge în 24 de școli din Cluj, Sibiu, Mureș și Sălaj și pentru a deschide dialogul despre furie, tristețe, frică, prietenie și identitate. În jurul acestor spectacole există o arhitectură educativă: concurs de povești pentru copii, întâlniri cu actorii, resurse pentru profesori și versiuni online pentru acces național.

Codruța Varadi: Pentru mine, proiectul înseamnă să creezi limbajul care lipsea. Copiii simt mult, dar nu au întotdeauna vocabularul pentru a exprima ceea ce trăiesc. Noi le oferim povești în care se pot regăsi fără să se simtă judecați. E literatură și teatru, dar e și un fel de oglindă.

De ce un proiect despre emoții acum?

A.T.: Pentru că în școli e vizibil un amestec între anxietate, suprasolicitare și lipsă de spațiu de exprimare. Copiii au nevoie de instrumente simple, accesibile, ca să navigheze lumea lor interioară. Teatrul are această calitate: poate conține emoția fără să o minimalizeze și poate crea o comunitate în jurul ei.

C.V.: Și pentru că emoția trebuie normalizată. Copiii aud foarte des „nu plânge”, „nu te enerva”, „nu te supăra”. Cred că e momentul să schimbăm registrul: „spune-mi ce simți”, „spune-mi cu ce te pot ajuta”. Poveștile sunt un bun început.

Cum a apărut formula: concurs de povești + spectacole + resurse educaționale?

C.V.: A apărut în 2023, într-un proiect al Asociației Învață de Mic, pe care o conduc, finanțat de Ministerul Culturii. A fost o finanțare prin programul Acces, pentru proiectul „Sentim-Edu” (https://eoksanustii.ro/sentim-edu-2023/). Am vrut să pornim de la copii, nu să le livrăm un conținut exterior. Concursul de povești le dă spațiul de autor. Apoi, spectacolele transformă această energie în întâlniri vii, iar partea online extinde accesul acolo unde teatrul nu ajunge fizic.

A.T.: E un ecosistem complet. Profesorii primesc ghiduri, părinții au materiale explicative, iar copiii pot revedea poveștile în variantele video. În felul acesta, impactul nu se oprește după spectacol.

Cele trei spectacole

„Stelele care cad”: furie, pierdere și drumul spre sine

A.T.: În Stelele care cad, de Iana Oprișa, îl urmărim pe Alteo, un copil care traversează emoția furiei până la punctul în care devine o lume întreagă. Spectacolul este o călătorie prin interiorul lui – întâlnește personaje care îi arată că furia nu e greșită, ci doar neînțeleasă. Regia se bazează pe storytelling și pe videomapping, cu actorul care interacționează live cu proiecții și personaje imaginare.

C.V.: A fost, probabil, textul cel mai intim. Furia copiilor e rar ascultată. Alteo e un copil care nu are nevoie „să se liniștească”, ci să fie înțeles. Are nevoie să își accepte emoțiile și să înțeleagă că sunt firești, ca apoi să poată să aleagă cum reacționează la ele.

„Ziua Ghiozdanelor Schimbate”: identitate, empatie și jocul descoperirii

C.V.: Premisa e simplă în „Ziua Ghiozdanelor schimbate”, de Christa Loch. Totul pornește de la un exercițiu aparent banal: copiii își schimbă ghiozdanele între ei. Acolo, în obiectele celuilalt, se ascund frici, dorințe, secrete, momente delicate. Textul vorbește despre diversitate fără să o anunțe. E pur și simplu o călătorie în viața altcuiva. Ne-a plăcut atât de mult ideea acestui joc: am putea să îl facem cu toții în fiecare zi la birou, acasă sau cu prietenii.

A.T.: Regizoral, m-am jucat cu ritmul. Spectacolul are un puls interior foarte puternic – curiozitatea. Copiii fac în sală exact ce fac și personajele: caută, ghicesc, empatizează. Am creat alături de Codruța un personaj nou: Empatică, un fel de povestitor. E spectacolul cel mai golit de obiecte scenice, de tehnică, de orice altceva în afară de poveste.

„Linia Emoțiilor”: o hartă imaginară pentru navigarea lumii interioare

A.T.: În Linia Emoțiilor, de Marcu Paul. Mara urcă într-un autobuz care o duce prin stații numite Furie, Tristețe, Frică, Curaj. Fiecare loc e o metaforă vizuală și sonoră. Spectacolul e o poveste despre începuturile schimbării – despre cum emoțiile nu sunt obstacole, ci indicatoare. Pe foarte scurt: spectacolul se joacă într-un decor mic-mic, pe o masă. E un spectacol foarte intim, pregătit special pentru a fi jucat într-o sală de clasă.

C.V.: Mi-am dorit un text-cartografie. Mara nu „trece peste” emoții, ci le vizitează. E un spectacol care vorbește despre libertatea de a simți. Ce apreciez deosebit de tare la poveste este revenirea în exterior. Mara nu rămâne în lumea ei interioară ci, după călătoria cu Linia Emoțiilor, ajunge să își re-clădească relația cu prietena ei cea mai bună, folosind ceea ce a învățat în călătoria ei. Eu mă ocup cu educația și pentru mine e exemplul perfect a ceea ce ar trebui să încercăm noi, profesorii: să facem bucla între teorie și practică.

Publicul, școlile, întâlnirile

Cum reacționează copiii?

A.T.: Cu o sinceritate care te dezarmează. Întrebările lor sunt fulgerătoare. Spectacolele noastre sunt toate interactive. Avem „cititoare de gânduri” în spectacole, aflăm visele și visurile lor, ce vor de Crăciun, de ce se tem sau ce îi înfurie. Fiecare școală și fiecare clasă pare că are personalitatea ei, iar marea frumusețe a spectacolelor în săli de clasă e că ai timp să interacționezi cu copiii, să îi vezi pe toți, să îi asculți pe toți.

C.V.: Au o inteligență emoțională mai mare decât presupunem. Vin cu povești personale, pun în dialog ceea ce văd pe scenă cu viața lor. E un privilegiu să fii martor la acest proces și să ajungi în școli din mediul rural unde pare că acești copii au fost lăsați la o parte. Jumătate din școlile în care mergem noi sunt în mediul rural.

Se simte diferit de la o școală la alta?

A.T.: Da. În mediul rural, copiii sunt foarte direcți, participativi, fără filtre. În mediul urban, uneori trebuie să dezghețăm puțin atmosfera, pentru că vin cu un autocontrol mai mare. Dar pretutindeni există aceeași nevoie: să fie ascultați.

C.V.: Și profesorii fac parte din poveste. Mulți ne spun că spectacolul le deschide teme pe care nu știau cum să le articuleze la clasă.

Procesul artistic

Cum scrii povești pentru copii care nu se simt infantilizați?

C.V.: Am fost parte din juriul concursului Știu ce Simt și apoi am fost implicată în partea de dramaturgie. Nu știu dacă pot oferi o rețetă, dar pot să spun ce caut eu: scriitură fără diminutive și fără morală. Copiii simt imediat când îi minți sau când îi „educi”. Eu încerc să mă raportez la ei ca la un public foarte inteligent, doar că aflat la început de drum. Umorul ajută, dar mai ales ajută autenticitatea.

Alex, cum se construiește regia în spectacole de storytelling?

A.T.: Este o regie de finețe. Un singur actor trebuie să poarte zece personaje, trei lumi diferite și un ritm care să țină publicul conectat. Am lucrat cu recuzită minimală, video discret și foarte multă imaginație. Actorul e puntea dintre poveste și copil – totul trebuie să curgă prin el.

Aveți o scenă preferată?

C.V.: În Ziua Ghiozdanelor Schimbate, momentul în care se instalează faptul că unul din personaje are ghiozdanul gol nu pentru că își lasă obiectele acasă, ci pentru că nu are ce pune în el. E o scenă emoționantă, care se instalează treptat. E o scenă mică, dar spune enorm despre vulnerabilitate.

A.T.: În Linia Emoțiilor, intrarea când revenim la lumea reală. Decorul se deschide efectiv și se schimbă. E un moment magic de schimbare de lume făcut cu niște mijloace tehnice absolut minime.

Ce doriți să rămână cu copiii peste 5–10 ani?

C.V.: Că emoțiile nu sunt periculoase.

A.T.: Că nu sunt singuri când nu știu ce simt.

Dacă un copil ar citi acest interviu, ce i-ați spune într-o propoziție?

C.V.: Ai voie să te simți cum te simți.

A.T.: Spune-mi povestea ta – sunt aici.

„Știu ce simt” e un proiect inițiat de Teodorescu M. Marius-Alexandru Întreprindere Individuală, cunoscut sub numele de WhyNot? Studios (www.whynotstudios.eu), finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Sesiunea II/2025, secțiunea „Educație prin cultură”. Acest proiect este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.