„Mi-am promis că nu voi vorbi așa cu copilul meu”

Ne auzim spunând o frază pe care am detestat-o în copilărie și îi recunoaștem imediat tonul. Ne-am dorit să vorbim altfel cu copiii noștri, iar în multe situații chiar reușim. Tocmai de aceea ne tulbură momentele în care răspundem ca părinții noștri.

„Pentru că așa spun eu.”

O discuție despre ora întoarcerii acasă se poate încheia atât de repede. Mama vrea să știe unde merge fiica ei, cine mai este la petrecere și cum ajunge acasă. Fata propune o oră mai târzie și încearcă să explice de ce, arătându-i pe telefon mesajele prietenelor cu care ar urma să se întoarcă. Mama ascultă primele argumente, apoi începe să își piardă răbdarea. Se gândește că a făcut deja o concesie, iar acum i se cere încă una: „Dacă trebuie să justific fiecare hotărâre, nu mai terminăm.”

Rostește replica, iar fata lasă telefonul jos și nu mai spune nimic. Abia în liniștea de după, mama își amintește cât o deranjau aceleași cuvinte când era adolescentă. Ar fi vrut să explice, dar părinții ei considerau discuția încheiată. Își promisese că ea își va asculta copilul.

De cele mai multe ori, o face. Își încurajează fiica să aibă opinii, să întrebe și să spună când nu este de acord. Îi vine însă mai greu să accepte toate acestea când fata îi contestă propria hotărâre, iar ea este convinsă că a explicat suficient.

Ce auzim când copilul ne contrazice

Într-un asemenea moment, ne ajută să ne întrebăm ce anume ne-a deranjat. Ne îngrijorează ce cere copilul sau ne supără că insistă după ce i-am dat deja un răspuns? În aceeași discuție, cele două se pot amesteca atât de ușor, încât ajungem să reacționăm la insistența lui și să nu mai vorbim despre motivul pentru care am spus „nu”.

Dacă am crescut într-o familie în care hotărârile adulților nu se discutau, o întrebare poate suna pentru noi ca o lipsă de respect. Copilul spune „De ce trebuie să vin la ora aceea?”, iar noi auzim „Nu contează ce spui tu”. Începem să ne apărăm autoritatea și ne îndepărtăm de problema pe care o aveam de lămurit.

Mama are motive să stabilească o limită, iar îngrijorarea ei este reală. Felul în care încheie conversația seamănă însă cu regula învățată acasă: după ce părintele a hotărât, copilul nu mai are nimic de adăugat. Chiar dacă, între timp, a ajuns să creadă că lucrurile trebuie discutate, când își pierde răbdarea îi vine la îndemână răspunsul pe care îl cunoaște atât de bine.

E greu să observăm asta la noi. Ne vine să spunem: „Dar eu îmi ascult copilul. Nu vorbesc așa de obicei.” Și este adevărat. O asemenea reacție nu anulează anii în care am fost atenți și apropiați, dar ne arată unde ne este încă greu: să ascultăm până la capăt când copilul nu acceptă răspunsul nostru.

Nu trebuie să fim de acord cu cererea lui pentru a încerca să o înțelegem. Din explicațiile lui aflăm cât s-a gândit la situație, ce a luat în calcul și ce i-a scăpat. Avem astfel mai multe lucruri concrete despre care să vorbim decât dacă discuția se oprește la cine are ultimul cuvânt.

Când grija ajunge să sune ca o critică

Un răspuns familiar ne vine repede și când ne îngrijorează rezultatele școlare. Un tată află că fiul lui a luat o notă mică și îl întreabă ce s-a întâmplat. Băiatul ridică din umeri: „Nu e mare lucru.”

Tatăl aude nepăsare. Se gândește că fiul lui nu ia școala în serios și că, dacă lasă lucrurile așa, vor urma și alte note mici. Îi spune: „Cu atitudinea asta, cum crezi că o să te descurci mai târziu?”

A auzit și el asemenea întrebări la vârsta fiului său și își amintește că îl făceau să se simtă incapabil, nicidecum mai dornic să învețe. Acum le rostește la rândul lui, sperând că băiatul va înțelege cât de important este să se pregătească.

Încă nu știe ce înseamnă acel „Nu e mare lucru”. Băiatul chiar consideră nota lipsită de importanță? Îi este rușine sau se așteaptă să fie certat și încearcă să scurteze discuția? Replica tatălui riscă să îi facă și mai dificil răspunsul. Au pornit de la o notă și au ajuns să vorbească despre capacitatea lui de a se descurca în viață.

Grija pentru viitor ne face câteodată să grăbim concluziile. Vrem să prevenim alte dificultăți și să îl convingem să fie atent, înainte de a afla ce s-a întâmplat de data aceasta. Dacă nu a înțeles materia, are nevoie de alt ajutor decât dacă a amânat pregătirea până în seara dinaintea testului. Răspunsul lui contează pentru ceea ce urmează să facem împreună.

Nu fiecare reacție nepotrivită are legătură cu propria copilărie. Contează oboseala, problemele de peste zi și ce se întâmplă între noi și copil. Dar când recunoaștem o replică pe care am auzit-o acasă, merită să ne întrebăm dacă ea ne ajută să obținem ceea ce ne dorim.

Cum reluăm discuția

La început, ne dăm seama după ce am spus cuvintele. Mama observă că fata nu îi mai explică nimic, iar tatăl că băiatul se retrage din conversație. Când revenim, îi putem spune copilului ce regretăm din felul în care am vorbit, chiar dacă avem în continuare motive de îngrijorare.

Mama îi spune fiicei: „M-am grăbit să închid discuția și nu te-am mai ascultat. Mă îngrijorează întoarcerea acasă la ora aceea. Spune-mi cum te-ai gândit să faci.”

După ce o ascultă, s-ar putea să păstreze ora stabilită. Îi poate explica ce o îngrijorează în continuare, chiar și după ce a ascultat soluția propusă de fată. Faptul că își cere scuze pentru felul în care a vorbit nu o obligă să renunțe la o limită pe care o consideră necesară.

Și tatăl poate reveni: „M-am îngrijorat când ai spus că nu e mare lucru și am exagerat. Povestește-mi ce s-a întâmplat.” După ce îl ascultă, întrebarea „Ce ai putea face altfel data viitoare?” se leagă de o dificultate pe care o cunosc amândoi, iar ajutorul lui poate fi mai potrivit.

Copilul nu va fi întotdeauna pregătit să răspundă imediat. Dacă este încă supărat, îi putem spune că reluăm discuția mai târziu. Scuzele noastre nu îl obligă să se liniștească pe loc.

Cu timpul, ajungem să observăm și momentul de dinaintea replicii: încă vrem să aflăm ce are copilul de spus sau vrem doar să încheiem discuția? Când ne surprindem grăbindu-l, putem spune: „Încep să mă enervez. Am nevoie de câteva minute, apoi vorbim.” Este important să ne întoarcem, așa cum am promis.

Dacă aceleași conflicte se repetă și ne este greu să răspundem diferit, le putem înțelege mai bine cu ajutorul unui psihoterapeut. Nu trebuie însă să lămurim întreaga noastră copilărie înainte să reluăm discuția cu copilul. Îi putem spune ce regretăm din felul în care am vorbit, apoi să îl întrebăm ce nu am mai avut răbdare să ascultăm.