Anxietatea funcțională: când oamenii „capabili” se prăbușesc în tăcere

Anxietatea funcțională este una dintre cele mai puțin recunoscute forme de anxietate, tocmai pentru că se ascunde în spatele eficienței, responsabilității și perfecționismului. Nu are crize spectaculoase, nu paralizează viața socială, nu atrage atenția. Continuă să muncească, să fie prezentă, să aibă grijă de toți ceilalți — în timp ce, în interior, acumulează tensiune și teamă. Înțelegerea anxietății funcționale este primul pas pentru a recăpăta echilibrul și pentru a ieși din această formă tăcută de epuizare emoțională.

Ce ascunde, de fapt, anxietatea funcțională?

Există un tip de anxietate care nu arată a anxietate. Nu tremură, nu respiră sacadat, nu face atacuri de panică în public. Ea vine la serviciu la timp, răspunde politicos la mailuri, își plătește facturile și zâmbește în fotografii. Este anxietatea funcțională – poate cea mai elegantă și perfecționistă formă de suferință emoțională.

Mulți oameni care o poartă nici măcar nu știu că trăiesc cu ea. Cred doar că sunt „obosiți”, „stresați”, „nu suficient de buni” sau „mereu pe fugă”. Din afară, totul arată impecabil. În interior, însă, e o luptă constantă cu gânduri accelerate, tensiune continuă și o teamă difuză de a nu da greș.

Anxioșii funcționali sunt cei pe care te poți baza oricând. Au soluții, rezolvă crize, sunt calmi și ordonați. De multe ori, sunt etichetați drept „maturi emoțional”, „puternici”, „echilibrați”. Dar ce nu se vede, de fapt, este că:

• în spatele calmului se află un sistem nervos suprasolicitat;
• în spatele eficienței se ascunde teama de a nu fi suficienți;
• în spatele controlului există multă frică;
• în spatele responsabilității exagerate stă nevoia de validare.

În cabinet ajung adesea în punctul în care spun: „Nu știu ce am. Doar că… nu mai pot.”

Cum se simte anxietatea care funcționează „normal”?

Anxietatea funcțională nu se vede, dar se simte cu o precizie chirurgicală:

• Oboseală care nu trece, oricât ai dormi.
• Mintea care nu se oprește, mai ales noaptea.
• Perfecționismul care transformă orice sarcină într-un examen.
• Planuri pentru orice scenariu, inclusiv pentru cele improbabile.
• Iritabilitate fină, care apare fără motiv.
• Dificultatea de a te relaxa, chiar și în vacanțe.
• Teama constantă de a greși, chiar și când lucrurile merg bine.

Paradoxul este că acești oameni vorbesc rar despre ceea ce simt. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că au învățat, de mici, din copilărie, să fie cei „serioși”, cei „puternici”, cei care „nu cer nimic”

De ce tocmai oamenii capabili sunt mai vulnerabili?

Pentru mulți dintre ei, performanța a fost un scut emoțional. Un fel de „armură” construită cu migală în copilărie, pentru a primi atenție, apreciere sau pentru a evita conflictele.

Mesaje precum:

• „Trebuie să fii un exemplu.”
• „Tu ești copilul care nu face probleme.”
• „Fii cuminte și rezolvă.”
• „Nu deranja, ai răbdare, fii tare.”

…au făcut ca vulnerabilitatea să devină un teritoriu necunoscut. Iar când ți-ai petrecut viața întreagă demonstrând, e foarte greu să spui, la 30, 40 sau 50 de ani: „Îmi este greu.”

Când anxietatea funcțională spune STOP

Într-o zi, corpul decide că nu mai poate compensa. Și trimite semnalul pe care mintea l-a tot amânat.

Pentru unii, STOP-ul arată a:

• plâns spontan, în cele mai nepotrivite momente;
• blocaj emoțional;
• insomnii persistente;
• dificultăți de concentrare;
• atacuri de panică, deși nu au avut niciodată;
• senzația că „nu mai ești tu”.

Iar atunci se întâmplă un lucru minunat, deși dureros: oamenii aceștia ajung în terapie și își dau voie să respire pentru prima dată după mult timp. Și de aici începe transformarea.

Un moment din cabinet

A venit la cabinet o clientă, femeie de succes, mamă, fiică, soție, angajată-model. Într-o dimineață, s-a oprit cu mașina în parcare când a ajuns la serviciu și nu a mai putut coborî. A izbucnit în plâns fără motiv aparent. A sunat la birou să anunțe că azi nu poate să ajungă, deși nu făcuse asta niciodată și s-a întors acasă.

Când a intrat în cabinet mi-a spus: „Nu pot să explic… toată lumea spune că sunt puternică.”

Nu era lipsă de putere. Era lipsă de spațiu interior. Puterea ei fusese un mecanism de supraviețuire, nu o alegere liberă.

În momentul în care a învățat să fie vulnerabilă, anxietatea ei a început, treptat, să se dezamorseze.

Ce ajută cu adevărat în anxietatea funcțională

Anxietatea funcțională nu cere miracole, ci:

• încetinire, chiar și pentru 5 minute pe zi;
• normalizarea odihnei, nu ca răsfăț, ci ca nevoie;
• reducerea perfecționismului – „bine” este uneori de 10 ori mai sănătos decât „perfect”;
• a cere ajutor, fără să simți că e o înfrângere;
• granițe sănătoase, atât acasă, cât și la muncă;
• învățarea reglării emoționale;
• acceptarea limitelor;
• a-ți vorbi cu blândețe.

Iar terapia este spațiul în care oamenii pot, în sfârșit, să lase armura jos și să fie văzuți cu adevărat.

În loc de încheiere

Anxietatea funcțională e ca un profesionist care își face treaba prea bine. Tace, compensează, ține totul în echilibru… până când nu mai poate.

Dar momentul în care spui „Stop, nu mai pot singur/ă” nu e o capitulare. E primul pas spre recuperare, autenticitate și un ritm de viață care nu te strânge ca un pantof cu două numere mai mic.

Pentru că, uneori, cea mai mare dovadă de putere este să recunoști că da, ești obosit/ă, și da, nu mai poți așa.