Iarna sufletului – intervalul liminal dintre vechi și nou

Știm că iarna vine cu sfârșitul de an și totodată cu cele mai îndrăgite sărbători.

Este perioada din an în care se fac bilanțuri, se analizează anul care a trecut și se stabilesc noi obiective. Totodată iarna aduce și febra cumpărăturilor pentru cadouri, reuniuni și mese îmbelșugate.

Doar că iarna nu este doar în perioada calendaristică de decembrie-februarie.

Ea poate fi trăită pe interior în oricare perioadă a anului sau oricare etapă de viață.

Dintr-o perspectivă simbolistică, iarna este acea stare sufletească care aduce un alt ritm. 

Corpul se retrage pentru a conserva resursele pe care le are iar o mare parte din atenție se întoarce spre interior.

În acest anotimp al vieții sau al unei etape relaționale se deschide un moment al adevărului interior. Tot ce era în exces, tot ce nu ne mai servea sau nu ne mai aducea cu adevărat creștere, începe să se dizolve pentru a rămâne doar lucrurile esențiale.

Deși este vorba de o reorganizare, adesea este văzută ca o stagnare sau chiar ca un regres.

Teama înghețului interior și nașterea unei noi etape

Teama ca totul îngheață sau se pierde aduce multă neliniște și confuzie.

Oamenii se simt descumpăniți iar pe acest teritoriu fragil iau naștere crize existențiale în care realitățile interioare se ciocnesc cu cele exterioare și relaționale.

Dar energia nu dispare, ci doar se retrage din exterior pentru a se muta în straturile ființei mult mai profunde. Acolo unde este nevoie de o renaștere. Sufletul cere încetinire, liniște, introspecție și clarificare ca să poată alege un nou drum de dezvoltare.

Putem parcurge o „iarnă” într-o relație semnificativă, sau într-o perioadă profesională, sau chiar în ceea ce privește corpul și sănătatea fizică. 

Uneori aceste „ierni” vin pe rând, alteori se suprapun ceea ce face ca totul să fie simțit mult mai intens.

În iarna relației de cuplu apare discrepanța dintre modurile vechi în care ne conectăm și un limbaj nou al apropierii.

Relația ajunge într-un spațiu liminal, adică spațiul dintre ceea ce am fost și ceea ce va fi. 

În acest spațiu reperele vechi nu mai funcționează și încă nu sunt ancore noi pentru viitor.

Iarna relației și îndoielile de sine

Uneori acest spațiu liminal este trăit atunci când un partener trece printr-un amplu proces de transformare interioară în vreme ce celălalt partener funcționează pe aceleași tipare.

Partenerul ancorat în „vechi” parcă nu îl mai cunoaște pe partenerul care între timp s-a desfoliat și a înlăturat straturi ale ființei schimbându-și viziunea și valorile.

Astfel, se trăiește o perioadă delicată în care relația fie se destramă, fie se cere un efort pentru a trece la un alt nivel.

Alteori partenerii aceluiași cuplu pot fi puși în situații de viață deosebite.

Unul dorește copil în vreme ce celălalt consideră că are alte planuri ale vieții de dezvoltat.

De pildă, cel profesional.

Sau atunci când unul primește o promovare profesională care implică și o relocare, în vreme ce, celălalt partener trăiește stagnare profesională și poate chiar neîmplinire.

În iarna profesiei, te-ai putea uita la munca ta și să nu te mai regăsești în ea, dar nici nu știi încotro s-o apuci. Îți vine să încetinești, să te retragi, să-ți asculți propriile impulsuri, însă lumea îți cere performanță, decizii, claritate.

Sau poate chiar tu pui această mare presiune pe tine!

Impulsul organismului de hibernare intră în conflict cu presiunile sociale de eficiență.

Din acest conflict apar cele mai mari îndoielile de sine care produc oboseală și senzația că ești „între lumi”, chiar dacă te afli de fapt în același loc.

Pierderea direcției și reconstruirea identității

Intervalul liminal este plin de procese invizibile.

De cele mai multe ori se trăiește intens la interior în vreme ce la exterior se vede foarte puțin din această intensitate.

Bunăoară, persoanele mai cumpătate și care se conțin mai bine pot trece de-a dreptul neobservate de cei din jur prin acest interval liminal.

Fiecare trăiește „gălăgia” minții în funcție de modul în care a învățat să ceară ajutor, să exprime neputințele, să se bazeze pe ceilalți sau să își fie acoperiș pentru sine în vremuri grele. 

Până toate aceste frământări și căutări să se transforme și să capete o formă clară la exterior, pe interior se trăiește un mare gol. Persoana care vine în acest punct în terapie descrie un sentiment de rătăcire în care nu se mai recunoaște pe sine în rolurile vechi dar nici nu știe încotro să se îndrepte.

Totul pare amorțit și parcă nimic nu mai funcționează la fel.

Se caută de fapt o nouă identitate!

Psihicul devine în astfel de perioade mult mai vigilent tocmai pentru că simte că pierde busola vechilor orientări.

În astfel de perioade suntem invitați la tăcere, la retragere, la contemplare.

Și nu-i ușor deloc.

O persoană activă, productivă, obișnuită să facă multe lucruri în același timp va trăi o astfel de perioadă ca o moarte.

Să pierzi un ritm alert când ești de fel un om activ, este ca și când te pierzi pe sine.

Siguranța de altădată, agilitatea cu care persoana se mișca devin o gheață subțire care nu este altceva decât o consecință a faptului că organismul caută noi forme de adaptare.

Psihicul redistribuie energia de la acțiune la observare, de la exterior la interior, de la certitudinea de altădată la potențialitatea care sperie. Deși este cel mai puțin confortabil, este și cel mai fertil chiar dacă totul este încă emergent.

Din punct de vedere al propriei biografii, pentru o vreme avem senzația că parcă nu mai aparținem niciunui capitol.

Simțim că pierdem statutul, sensul, ritmul și încă nu știm ce câștigăm de fapt din tot acest proces.

Oare merită tot acest efort? Cum arată „dincolo” de tot acest chin?

Sunt întrebări firești care ne preocupă atunci când suntem în acest proces.

Nimănui nu-i place să fie suspendat între două identități!

Dacă te regăsește într-o astfel de perioadă, iată câteva recomandări.

Ce să NU faci când ești într-o iarnă a vieții tale?

1. Nu lua decizii majore doar ca să scapi de nesiguranță.
   Orice decizie impulsivă riscă să fie doar o reacție la anxietate. În iarnă, solul e prea rece ca să susțină rădăcini noi.
2. Nu forța o primăvară când organismul îți cere pauză.
   „Ridică-te și fă ceva!” poate deveni un act de violență interioară. Ritmul care nu se aliniază așteptărilor culturale nu este unul greșit.
3. Nu te compara cu alții care par „în plină vară”.
   Compararea distorsionează și mai mult percepția și amplifică rușinea și vinovăția. Anotimpurile altcuiva nu spun nimic despre procesul tău.
4. Nu transforma introspecția și contemplarea în auto judecată.
   Întrebările obsesive precum „ce e în neregulă cu mine?” te îndepărtează de la sine. Astfel de întrebări vin din vechile condiționări și nu generează răspunsurile de care chiar ai nevoie pentru o nouă direcție.
5. Nu te izola total, chiar dacă simți să te retragi.
   Iarna are nevoie de tăcere și încetinire a ritmului, nu de solitudine absolută. O izolare forțată devine teren pentru ruminare și dereglare emoțională.

Ce să faci când traversezi o iarnă geroasă la interior?

1. Apropie-te de corp și respectă-i nevoile.
   În astfel de perioade ascultă corpul și observă-l unde se strânge, unde cedează, unde cere spațiu. Corpul e primul care simte și înghețul, și dezghețul.
2. Micșorează zgomotul exterior.
   Ca să faci loc pentru claritate, este suficient să reduci stimulii inutili – știri, rețele sociale, comparații și orice alte activități făcute din inerție doar ca să nu te oprești.
3. Creează micro ritualuri care stabilizează interiorul.
   O plimbare în locuri care îți plac, o ciocolată caldă alături de un prieten drag, o rutină corporală care îți face cu adevărat plăcere. Lucrurile mici sunt lemnele care țin focul aprins peste iarnă.
4. Ține aproape oameni care te pot însoți și care nu pun presiune pe tine.
   Este o mare diferență între cineva care „vrea să-ți rezolve viața” și cineva care poate sta cu tine în proces fără să grăbească nimic.
5. Permite-ți să nu știi în timp ce păstrezi curiozitatea.
   Este cel mai dificil exercițiu și totodată singurul care păstrează terenul fertil.

Curiozitatea este spațiul din care se nasc cele mai bune idei.

Când iarna sufletului se suprapune cu iarna calendaristică

Reuniunile cu familia au un mod foarte specific de a ne aduce înapoi în poveștile din care încercăm să ieșim.

„Magia sărbătorilor” ne amintește fără să ne propunem cine am fost în casă, ce roluri am avut, ce făceam în acele roluri, cum reacționăm.

În astfel de situații, sinceritatea devine o formă de autoprotecție. 

De sărbători ești pur și simplu omul care ești cu procesele tale, cu bucuriile tale, cu golurile tale.

Nu e nevoie să intri în conversații profunde, dacă nu simți că poți să duci. Limite mici și clare ajută să păstrăm granițele relaționale fără să ne rănim sau să pară că îi ofensăm pe ceilalți cu propria indisponibilitate.

În astfel de suprapuneri, iarna din calendar și iarna din suflet, este necesar să fim cât mai selectivi și să ne protejăm de vampirismul relațional.

Nu-i nevoie să răspundem la întrebări stupide, precum: „când te măriți” sau „ai și tu pe cineva” sau „voi când faceți un copil”.

Nu putem controla ce fac ceilalți, dar putem gestiona cum primim și cum răspundem în așa fel încât să dăm semnale clare că ne-au fost încălcate limitele.