Când un rol si-a incheiat rostul

Am schimbat jobul după 23 de ani și am crezut că aceea era marea schimbare a anului. Aveam sentimentul unui capitol încheiat și curiozitatea unui nou început. Câteva săptămâni mai târziu, a plecat tata, iar sensul cuvântului „schimbare” a devenit cu totul altul. Odată cu plecarea lui, s-a încheiat și un rol al meu, înainte ca eu să pot înțelege ce înseamnă acest lucru. Viața se schimbase, iar eu continuam să funcționez pe baza a ceea ce „știam”.

În lunile care au urmat, am început să leg lucruri pe care până atunci le văzusem separat. Mi-am privit altfel alegerile, felul de a reacționa și, mai ales, felul în care trăisem atâția ani. Ca într-un puzzle aproape terminat, piesele începeau să-și găsească locul. În imagine se vedea tot mai clar un rol pe care îl purtasem atât de mult timp, încât ajunsese să pară una cu mine.

Putem fi foarte buni într-un rol care și-a încheiat rostul. Aici lucrurile devin delicate, pentru că acel rol ne-a adus reușite, siguranță și sentimentul că știm cine suntem. Îl putem purta în continuare, iar undeva în noi să simțim că viața ne cheamă mai departe.

Orice întâlnire atât de apropiată cu moartea ne face să privim viața diferit. Timpul capătă altă greutate, iar ceea ce ne face să ne simțim vii devine mai ușor de recunoscut. Călătoriile din ultimele luni mi-au adus o bucurie pe care am recunoscut-o imediat: mi-a fost bine să fiu în mișcare, să descopăr locuri și să întâlnesc oameni. În starea aceea am înțeles mai clar ce vreau să existe mai mult în viața mea, chiar dacă drumul până acolo încă se conturează.

Activitatea mea terapeutică mă însoțește de peste 11 ani. Înainte să fie ceva ce ofer oamenilor cu care lucrez, este ceva ce trăiesc. De fiecare dată când viața îmi aduce o provocare, eu sunt prima persoană cu care lucrez. Mă uit la ceea ce se mișcă în mine, la ce mă sperie, la lucrurile de care încă mă țin și la poveștile pe care mintea mea le construiește. De data aceasta scriu în timp ce trec prin toate acestea.

Faptul că știu ce vreau face parte din poveste. A-i da drumul unui fel de a trăi pe care îl cunosc atât de bine este cealaltă parte. Mintea vrea garanții, calculează riscuri și îmi prezintă toate motivele pentru care ceea ce cunosc pare mai sigur. Îmi permit să simt tot ce simt: dorul, frica, atașamentul, bucuria și nerăbdarea de a vedea ce urmează.

Simt că un puzzle este aproape complet, iar altul abia începe. În primul văd tot ce m-a adus aici. Din cel nou au apărut câteva piese cum ar fi libertate, flexibilitate, mișcare și bucuria de a face lucruri care mă umplu. Imaginea se construiește pe măsură ce o trăiesc, iar let go and trust devine o practică de fiecare zi.

Aleg să spun „Mulțumesc” versiunii care m-a adus până aici, gândurilor, fricilor, atașamentelor și scenariilor care apar. Îmi permit să simt tot ce simt și mă eliberez, pas cu pas, de nevoia de a ști și de a controla totul, lăsând noua imagine să se contureze în ritmul ei.