CItesti acum
Când ai știut că ești transgender?

Când ai știut că ești transgender?

Ești fată sau băiat? De obicei știi asta de la naștere și nu ai o problemă. Când nu te identifici cu sexul biologic, și se pune diagnosticul psihiatric de „disforie de gen“.

 

 

Citește și:

O fată nu trebuie educată ca un băiat

Patrick Brăila: „Este eliberator să fii în acord cu tine, nu cu cei din jur“

 

Dar cuvintele acestea, „disforie de gen“,  spun prea puțin despre un fenomen emoțional atât de complex.

Pentru a înțelege ce se întâmplă în sufletul unui om care se știe femeie (deși e bărbat, biologic) și invers, am întrebat câteva persoane trans  care a fost momentul când au știut că nu sunt ceea ce spunea buletinul că sunt…

Confesiunile arată complexitatea interioară a unor oameni pe care îi înțelegem atât de puțin.

 

Timmy Ino – „Oameni se luau de mine pe faptul că sunt transgender și mă criticau“

La mine termenul de „transgender“ nu prea a fost folosit, la modul că încă nu știam concret cum și ce însemna cu adevărat.

Știam doar lucruri vagi, în timp am aflat de la alții ce înseamnă și am început să mă indentific astfel de vreo 3 ani.

Știam în schimb, de la 5 ani, că ceva nu era ok la mine: simțeam anumite impulsuri și aveam în minte că ceea ce zice mama și cum mi se adresează nu corespundea cu ce aș fi vrut eu.

Îi vedeam pe băieții din jurul cum se comportau și mă simțeam exact ca ei. Nu prea băgam în seamă cum mi se adresau părinții.

În timp am observat cum începeam să mă dezvolt fizic și nu-mi plăcea. Nu știam ce să fac în legătură cu asta, doar stăteam noaptea și mă gândeam, visam cum ar fi ca printr-o minune totul să se schimbe, să încep să mă dezvolt așa cum vreau.

Prima oara când am încercat să îi spun mamei a fost în clasa a VIII-a, printr-un clip cu o persoană transgender în vârstă de 7 ani din SUA; a fost un moment în care m-am speriat, credeam că mama mă va certa, mă va jigni, ba chiar poate ajungea la niște măsuri drastice, însă doar a țipat și mi-a spus să nu mă mai uit la prostii.

Iarna asta am încercat să-i mai explic vorbind cu o prietenă care știa cum să îi explice, dar nici de data nu a vrut să asculte, spunând că aș fi arătat un altfel de caracter de la vârsta de 9 ani pentru că după ea niciun copil nu minte la vârsta aia. Lucrul ăsta m-a supărat.

Simțeam exact momentele în care unii oameni se luau de mine pe faptul că sunt transgender și mă criticau. Acum încerc, cu ajutorul celor din jurul meu să o fac să înțeleagă și să mă accepte, pentru că rămâne mama mea, și chiar dacă mă enervează în multe momente, eu tot o iubesc.

De când am început să recunosc cine simt că sunt în interiorul meu mă simt mai ok, simt că nu mă mai mint și nu-i mai mint nici pe cei din jurul meu.

Prin faptul că spun cine sunt am pierdut vechi prieteni, dar mi-am făcut amici noi care mă susțin și mă admiră și îmi sunt alături.

Cel mai bine e să te analizezi singur, dacă ai cum să vorbești cu un prieten foarte bun care știi că nu judecă e și mai bine, dar clar trebuie să te gândești cum și ce simți.

După te poți interesa pe net de astfel de cazuri, mai apoi să cauți persoane care să fie exact ca tine și să vorbești cu acele persoane ce știu despre asta, să îți faci o idee și să vezi ce vrei cu adevărat. E nevoie de mult timp, dar așa știi că vei fi fericit când te vei descoperi.

 

 

Ștefan, 17 ani, băiat trans  – „Sunt fată sau băiat?“

La mine nu a fost ceva vizibil din prima. Până în clasele mici nu aveam nicio problemă cu faptul că eram fată. Ba dimpotriva, eram și destul de feminină.

Abia din clasele III-IV am început să mă întreb câteodată dacă eram fată sau băiat, dar nu aveam nicio problemă cu faptul că mama mă îmbracă ca pe o fată și nici nu mă deranja să ma prezint ca o fată.

Dar deja, știu sigur că în a lV-a, îmi tot puneam întrebarea asta tot mai des: „sunt fată sau băiat?“ Lângă ușile de la baie mai era una care nu știam ce e, așa că îmi imaginam o baie neutra în care putea intra oricine și în care mă tot imaginam intrând.

Când am intrat în clasa a cincea am mers la mama și i-am zis că vreau să mă îmbrac exact ca un băiat ca să creadă colegii mei ca au un coleg nou.

Au încercat să se ia de mine o dată pentru cum arătam dar când au văzut că nu mă deranja, au încetat. Am făcut asta de mai multe ori. Tot în a V-a m-am tuns pentru prima oară scurt, dar remarcile pe care le făceau colegii nu mi-au mai plăcut de data asta, așa că l-am lăsat să crească din nou.

Pe la jumătatea anului școlar m-a lovit pubertatea, în viața mea nu am fost așa de speriat cum am fost atunci!

Nu știam ce să fac, eram confuz, mă întrebam „De ce?!“ Am început și să plâng la un moment dat, mama stătea lângă mine și nu știa cum să mă liniștească.  În acel moment am știut ce vreau, vroiam să fiu băiat 100%, 24/24!

Încet – încet am început să îmi schimb garderoba, și când zic încet mă refer la o durată de aproape doi ani, și într-un final, fără voia mamei, m-am tuns și așa am rămas de atunci.

La un moment dat și o colegă arăta aceleași semne ca mine. Credeam că suntem la fel, dar la ea chiar a fost doar o fază.

Asta a fost puțin descurajant, eram singurul. De termenul transgender am aflat mai târziu căutând despre operații de confirmare a genului, știam ce vroiam.

Am auzit multe povești ale oamenilor, cum mai întâi au crezut că sunt gay sau lesbiană, până să-și dea seama de fapt că sunt trans. La mine nu a fost așa, știam de la început că vreau să fiu băiat, nimeni și nimic nu mai poate schimba asta.

 

Leo.S., 34 ani, băiat trans – „Fiecare om pe care-l întâlnești duce o luptă despre care nu știi nimic. Fii bun.”

Discutam despre Matrix cu un amic. Și m-am întrebat atunci dacă trilogia Matrix ar fi putut fi realizată de persoane cisgender (care se identifică cu sexul atribuit la naștere, adică marea majoritate a oamenilor).

La momentul respectiv, creatoarele seriei, surorile Wachowski erau considerate… frați, fiindcă asta le era înfățișarea. Lumea judecă după aparențe, iar mesajul filmului este despre a accesa și stăpâni realitatea invizibilă omului de rând.

Dacă surorile ar fi fost evreice trăind printre antisemiți? Dacă ar fi spionat vreodată pentru un guvern străin? Dar nu, s-a întâmplat să fie creiere feminine în corpuri masculine. Da, pentru că asta este explicația. Neurologie.

Gândurile, simțămintele, dorințele și năzuințele noastre sunt produse ale creierului. Creier care vine cu un bagaj propriu de înclinații, care se manifestă în funcție de mediul primit, fie el o peșteră paleolitică, un sat antic sau un oraș modern.

Cel mai important lucru care ne definește, după specie, este sexul. Iar identitatea și preferințele legate de partener sunt în mare parte înnăscute, legate neurologic – sau nu! – în creier, de către testosteron în perioada prenatală. Și care uneori nu corespund cu sexul biologic.

Progresele realizate în cunoașterea minții umane s-au reflectat și în societate, noi, persoanele trans, suntem acum mai acceptați și mai puțin stigmatizați ca înainte.

Neuroștiințele sunt totuși greu de pătruns, în special de către oameni cu o pregătire precară. Oamenii pur și simplu nu își dau seama cât de mult contează bagajul înnăscut.

Cine te simți, pe cine îndrăgești, cât ești de inteligent, și mare parte din trăsăturile de personalitate au o bază înnăscută. Iar când ești diferit îți dai seama cât de prins ești în acest joc.

Te întrebi dacă ai liber arbitru, dacă poți alege… Dacă nu cumva jocurile au fost făcute înainte de a te naște.

De aici și ideea de Matrix. Surorile Wachowski, fiind trans, și-au dat seama cât de puțină libertate avem de fapt. Că suntem programați din naștere.

A doua oară, fiindcă suntem condiționați de societate. Adesea prin standarde (de exemplu, noțiunea de „bărbat adevărat”). Noi, persoanele trans, când suntem judecate de către ceilalți, nu suntem judecate după oamenii reali, ci după stereotipuri.

Nu vezi gagicile ca pe niște obiecte sexuale, nu bei bere, nu te uiți la meciuri și nu vrei BMW? Păi nu ești bărbat adevărat!!

Asta am auzit, deși nici unul din prietenii mei cisgender nu gândesc așa. Sunt prea inteligenți pentru asta. Noi, tranșii, care trebuie să ne dovedim mereu, suntem puși pe un pat al lui Procust, și forțați să ne conformăm unui deziderat nedrept și prost definit.

Mă gândeam că dacă toți prietenii mei cisgender ar căpăta trupuri ale sexului opus, puțini ar fi lăsați să devină la loc ce-au fost. N-ar primiți între bărbați.

„Vorbește foarte delicat, este sufletist, chiar matern, și poartă plete“. B., fratele meu de „rele“? E „action-man” tipic, alpinist, luptător, dar a plâns lângă mine.

„Bărbații nu plâng“, se spune. Conform „experților“, nici dacă ar fi emasculați nu ar trebui să plângă. Ce să mai zic de C., colegul meu.

Pictează flori, nu ar supăra pe nimeni, nu se atinge de carne sau de alcool. În plus, nici unul din prietenii mei, bărbați cisgender, nu a recunoscut că își vede partenera ca fiind un obiect. Eu de ce aș face-o?

Îmi vine în minte porunca din Biblie: „Nu judecați!” Poate ar trebui s-o urmăm cu toții. Ar fi mai puțină nedreptate. Interesant e că Isus, care a spus-o, se mai cheamă și „Fiul Omului”.

Dar această sintagmă, codată etimologic, a dat naștere la numele de familie al lui Neo, personajul principal din Matrix: Mr. Anderson. Simbolistica e clară pentru cine înțelege.

Închei cu un citat din Ian McLaren, parafrazat (eronat atribuit lui Platon): „Fiecare om pe care-l întâlnești duce o luptă despre care nu știi nimic. Fii bun.”

 

Gabi, 15 ani, băiat transgender  – „E ca atunci când trebuie să joci un rol“

De mic copil mi-a plăcut să mă joc printre băieți, voiam să fac ce făceau ei. Mereu, în orice joc voiam să am un rol masculin. Îmi plăceau cravatele și costumele bărbătești și țin minte că aveam obsesie pentru ceasuri.

De fiecare dată când prindeam dulapul tatei deschis îi furam costumele și chiar dacă îmi erau foarte mari în acele momente arătam ca un băiat adevărat.

La începutul școlii primare am fost forțat de împrejurări să accept realitatea de “fată”. Trebuia să duc o viață dublă, nimeni nu știa ce simt și ce luptă trebuie să duc.

Aveam zile în care mă priveam în oglindă și plângeam. Mă îmbrăcam în rochie doar după ce aveam o repriză de plâns zdravănă. Știam ce simt, dar nu găsisem un termen potrivit pentru ceea ce simțeam.

Cu termenul transgender am făcut cunoștință prin clasa a 7-a, când căutam pe net ceva care să fie asemănător cu ceea ce mi se întâmplă . Am început de la câteva tricouri și o șapcă.

Mai apoi m-am tuns și a urmat și coming-out-ul față de părinți. La început a fost dificil, știam că e un drum abrupt, dar o viață dublă nu se mai putea. E ca atunci când trebuie să joci un rol.

Te ascunzi în spatele unei măști și pretinzi că ești altcineva. Am reușit să las masca deoparte și să mă afirm. Mă bucur că am reușit să „ies din dulap“ și să fiu eu însumi. Curajul a venit treptat și a fost remediul împotriva fricii.

 

Citeste si

Andreia, 50 ani, femeie trans – „Tranzitia m-a ajutat enorm pe plan psihic“

Cu certitudine am aflat foarte târziu, la 46 de ani, după o succesiune rapidă de întâmplări, aparent neimportante. Dar semne au fost multe, încă din copilărie. Derulându-mi filmul vieții totul capătă sens.

Pe la 3 ani îmi amintesc o discuție cu mama care a decurs cam așa:

  • Mamă, care e diferența dintre băieți și fete?
  • Băieții fac pipi la copac și fetele la tufiș.

Cum eu abia începusem să fac pipi din picioare învățată de bunica paternă, care crescuse 3 băieți, eu așezându-mă până atunci pe oliță, explicația asta nu m-a lămurit deloc. Drept care o întreb:

  • Și eu sunt băiat? (căci toată lumea așa îmi spunea).
  • Și asta nu se poate schimba? Nu pot fi fată niciodată?
  • Ești băiat; așa te-ai născut și așa vei rămâne.

Știu însă că am fost foarte tristă după acest răspuns, dar mi-a trecut. Am fost un copil foarte singuratic și antisocial, nu aveam prieteni iar acasă, singură, mă simțeam cel mai bine.

Probabil am și sindrom Asperger (tulburare de spectru autist). Cert e că preferam compania adulților, mai ales a femeilor. Mă fascina când bunica și mama își vopseau unghiile, voiam să mi le facă și mie.

Fetele de vârsta mea mi se păreau drăguțe, dar plicticoase, în schimb majoritatea băieților erau enervanți. Așa că mă jucam doar cu o fată și un băiat care erau mai aproape de structura mea sufletească.

Pe la 5 ani admiram copiii de la o grădiniță vecină unde și băieții și fetele erau îmbrăcați la fel. Am intrat la școală și tot așa nu mi-am găsit locul. Aveam 1-2 prieteni, băieți mai liniștiți, și mai vorbeam uneori cu unele fete. Dar tot solitară și antisocială am rămas.

Anii au trecut și pe la 13-14 ani m-a lovit pubertatea și odată cu ea și depresia. Rezultatele școlare s-au prăbușit și am ratat admiterea la liceu.

Dacă în generală eram într-o clasă cu 2/3 fete am ajuns la liceu într-o clasă cu 6 fete din 36 de elevi. Invidiam fetele și voiam să fiu ca ele, am încercat să mă apropii de ele dar n-am fost acceptată.

Cert e că liceul a fost un mediu total ostil față de gimnaziu. Pe la 15 ani schimbările corporale m-au deprimat și mai tare iar pe la 17 ani am ajuns prima dată la psiholog.

Am terminat liceul și am scăpat de uniformă, la facultate mi-am lăsat părul mai lung, umblam doar în blugi și cât mai unisex cu putință. Detestam să mă îmbrac în costum cu cravată.

Încet – încet am început să-mi cumpăr încălțări de la femei, apoi geci de iarnă, în final blugi. Cu suișuri și coborâșuri, etapa asta a durat aproximativ 25 de ani.

Ultimii ani au dus la clarificări. Lumea a început să se întrebe cu voce tare pe stradă dacă sunt femeie sau bărbat căci de la distanță sau din spate păream femeie dar de aproape nu.

Au început și apelativele de genul „gay”, „bulangiu“, strigăte cu voce tare. În mod cert eticheta de „bărbat“ nu o suportam, pe cea de „gay” nici atât, dar până nu am aflat de termenul „transgender“ și nu am început să citesc despre experiențe asemănătoare, nu am realizat că eu de fapt sunt o femeie născută într-un corp de sex masculin.

După ce m-am acceptat, starea depresivă s-a diminuat mult, iar după ce mi-am început tratamentul hormonal mi-am regăsit liniștea sufletească și claritatea mentală pe care le pierdusem la 13 ani.

Interacțiunile sociale sunt mult mai bune acum, deși sunt încă persoane care nu mă consideră de genul asumat.

Per total, tranziția m-a ajutat enorm pe plan psihic și transformările fizice m-au făcut să mă simt mai confortabil în propriul meu corp.

 

Alex, 21 de ani, gender queer – „Nu simt că sunt femeie și în același timp îmi este (încă) greu să mă identific total cu genul masculin“

Momentul în care am realizat că nu există o concordanță între genul care mi-a fost atribuit la naștere și genul pe care-l simt a fost plin de emoție și a venit foarte brusc.

Până la vârsta de douăzeci de ani nu mă gândisem deloc la acest aspect și am considerat mereu că sunt fată, deși nu mă regăseam în normele de gen atribuite acestui sex.

Mereu m-am îmbrăcat „ca un băiat” și mi-au plăcut lucruri care în general sunt asociate cu sexul masculin. Datorită faptului că nimeni nu a contestat aceste lucruri niciodată și inclusiv familia mea a fost mereu ok cu modul în care mă îmbrac și mă exprim, nu am simțit nevoia să pun la îndoială genul care-mi fusese atribuit.

Am început să-mi pun întrebări despre acest lucru la un grup de suport pentru persoane LGBTQ+, în timpul unui exercițiu în cadrul căruia trebuia să alegem obiecte care să simbolizeze orientarea noastră sexuală și identitatea noastră de gen, să explicăm de ce le-am ales și apoi să le plasăm mai aproape sau mai departe de noi în funcție de cum le simțim.

Locul în care mă aflam și sentimentul de siguranță și încredere în grup a permis subconștientului meu să se exprime și când a venit momentul să vorbesc despre identitatea mea de gen am izbucnit în plâns și am pus „identitatea mea de gen” pe masa din fața mea, simțind că nu sunt deloc în acord cu genul pe care cei din jur cred că îl am.

Au fost niște clipe foarte emoționante pentru mine pentru că totul s-a petrecut foarte repede și fără ca eu să realizez sau să gândesc ce se întâmplă exact.

Abia după acest moment am început să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri, un drum pe care încă îl parcurg încercând să ajung la un răspuns final care să-mi permită să fiu împăcată cu ceea ce simt.

Concluzia la care am ajuns pentru moment este că sunt genderqueer, această etichetă îmi permite să explorez acest tărâm atât de complicat al identității de gen și să mă simt ok cu mine însămi în timp ce fac asta.

Nu simt că sunt femeie și în același timp îmi este (încă) greu să mă identific total cu genul masculin, așa că plutesc undeva între cele două până mă hotărăsc unde simt că trebuie să aterizez.

Cel mai amuzant lucru în legătură cu toată călătoria asta este că fără să știu a început de când eram mică, un „băiețoi“, așa cum îmi spunea toată lumea, mă jucam cu pistoale și mașinuțe și mama îmi spunea mereu că atunci când era însărcinată cu mine, fratele meu își dorea un frățior, iar sora mea voia o surioară, așa că m-am născut „fată cu caracter de băiat”. Nici nu știe câtă dreptate are.

 

 

Foto: shutterstock.com

 

Care este reactia ta?
Frumos
0
În regulă
0
Jucăuș
0
Se poate si mai bine
0
Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii