CItesti acum
Am reununțat la rolul de victimă și am preluat controlul asupra vieții mele

Am reununțat la rolul de victimă și am preluat controlul asupra vieții mele

Mereu eram o victimă. Nimic nu îmi mergea bine, nimic nu reușeam. Iar în relații, căutam doar bărbați care să respecte acest ritual: persecutori.

Citește și:

Divorț: Nu știam că trebuie să mă simt vinovată pentru că am îmbătrânit…

Nu-i așa că meriți ceva mai bun?

Pentru primul meu soț nu eram suficient de deșteaptă. Marius considera că el, doctor în istorie, era mult superior unei biete contabile. Motiv pentru care între noi rareori aveau loc discuții profunde.

L-am rugat să mă învețe ceea ce știe el. Voiam să aflu mai multe despre domeniul lui, despre pasiunile lui, despre meseria lui… Dar am rămas cu dorința.

Totul se rezuma la „ce înțelegi tu din toate astea?”. Pe parcurs, începuse în public să mă pună în situații jenante. Îmi punea întrebări la care nu știam răspunsul.

Da, nu am fost niciodată interesată de politică, iar istorie știu prea puțină din școală… Avea o satisfacție mare văzându-mă încurcată, fiind ținta mișto-urilor lui, arătându-se superior. Când voia să mă îmbuneze, îmi spunea că eu sunt frumoasă, iar el deștept.

Ne-am despărțit după 4 ani de căsnicie, când el s-a combinat cu o profesoară de geografie. Probabil își găsise sufletul pereche… Iar eu am găsit disperarea fără margini. Îmi confirmase lipsa de valoare. Mă părăsise pentru cineva mai bun decât mine.

La trei ani m-am recăsătorit. Un fiasco. Am stat căsătorită șase luni. Eram urâtă și proastă de data aceasta. Iar eu înduram pentru că deja mi se confirmase că nu merit mai mult. Iar eu întrețineam astfel de gânduri. Astfel de credințe.

După trei luni de la căsnicie am făcut o depresie, după ce soțul meu m-a bătut. Am stat în spital, timp în care am cunoscut un psiholog. Iar de acolo am pornit pe un nou drum.

Oricât mă complăceam în rolul de victimă, nu voiam să mor. Ajunsesem în spital convinsă că voi muri. Dar mi s-a trezit instinctul de supraviețuire, de a riposta, de a mă lupta pentru mine.

Cu ajutorul terapiei am început să fac primii pași către a refuza un rol care mi se potrivea mănușă. Cu împotriviri, cu rezistență, cu credința că dacă voi fi altfel, nu voi mai fi eu.

Citeste si

Dar am un an de terapie și mă simt mai echilibrată. Lucrurile nu îmi mai merg prost pentru că le abordez diferit.

De pe urma ultimei mele căsnicii am rămas  cu o sarcină. Fostul meu soț nu știe și nici nu va afla. Poate este o balansare a rolului meu de victimă. Poate așa îl pedepsesc. Dar nu simt asta.

Nu vreau să îmi cred copilul alături de un bărbat abuziv. De un violent și periculos. Nu asta îmi doresc pentru copilul meu. Nu vreau să învețe și el să fie o victimă.

Pe mine tata mă bătea când nu ascultam, când luam o notă proastă, când stricam ceva. Bătaia era regula. Știam de atunci că nu este bine ce face, dar nu m-am putut lupta cu sentimentul că… merit.

Copilul meu nu va avea niciodată acest sentiment. Iar eu, dacă este necesar, nu voi renunța niciodată la terapie. Este singurul sprijin real pe care l-am primit pentru a-mi depăși condiția.

Foto: shutterstock.com

Care este reactia ta?
Frumos
0
În regulă
0
Jucăuș
0
Mai este de lucru
0
Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii