Daniela Marinescu despre cum se schimbă lumea, un suflet pe rând

Cu o viziune trăită încă din copilărie și o chemare care a purtat-o de la dorința de a „schimba lumea” la înțelegerea profundă a sufletului omenesc, Daniela Marinescu și-a găsit locul în psihoterapie și, mai ales, în Sandplay Therapy. Povestea ei este una a coborârii în propriile crize, a regăsirii sensului personal și a transformării acestuia într-o misiune asumată: aceea de a însoți oamenii, cu blândețe și rigoare, în procesele lor de vindecare și dezvoltare. În interviul de mai jos, Daniela vorbește despre provocări, obiectivitate, rezistență în terapie, momente „aha!” și viitorul psihologiei într-o lume în continuă schimbare.

Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

Daniela Marinescu: O viziune de când eram mică, am avut un insight despre misiunea mea în viață, poate să sune ciudat, însă experiența pe care am avut-o a fost deosebit de puternică și am continuat să caut acel loc în lume pe care să îl numesc locul meu, acel loc de unde să pot aduce în lume ceva bun, o schimbare. Să fac ceva semnificativ. Când eram mică am crezut că o să schimb lumea și asta m-a speriat și m-a fascinat în egală măsură. Era foarte mult! Apoi pe parcursul vieții mi-am dat seama că schimbarea lumii se face de la nivel individual… și așa am ajuns să vreau să fiu profesor, apoi medic și apoi psiholog. Și am ales psihologia după ce eu însămi am trecut printr-o perioadă de criză existențială. A fost momentul de coborâre profundă și de găsire a comorii, de orientare din interior, acel Asta este! Și așa am început să mă dedic studiului și formării și practicii și formării de specialiști și să îmi împlinesc misiunea aducând în lume binele și frumosul din viziunea de când eram mică, dar cu înțelepciunea și creativitatea și înțelegerea omului matur. Este împlinirea sensului personal…

Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?

D.M.: Oh, este un subiect uriaș… Această întrebare este în acest moment pentru mine o provocare. Nu cea mai mare, ci interesantă. În primul rând cea mai mare provocare este ceva foarte personal. Pentru fiecare om cea mai mare provocare este în acord cu propria viață. Adică nimeni nu este provocat de dragul provocării, ci există o miză existențială.

Ca eroi ai propriilor noastre vieți avem parte de momente, situații care ne solicită mai mult decât altele și de obicei ne ating unele limite, unele zone sufletești, unele moduri de gândire. Când apare o mare provocare este semnul că urmează o mare schimbare, iar aceasta este în sine o provocare. De-a lungul vieții avem multe situații care ne solicită efort, muncă, energie, decizii, asumări la un nivel mai înalt și mai dificil decât de obicei și există un rost pentru care ajungem să trecem prin așa ceva. Aspecte ale dezvoltării personale pot fi critice pentru dezvoltarea profesională, iar aspecte ale dezvoltării profesionale pot apăsa destul de tare asupra dezvoltării personale.

Nu aș ști să pun degetul pe cea mai mare provocare a oamenilor, ci mai degrabă i-aș întreba cum crezi că ai ajuns aici, care ar fi sensul de a trece pe aici…? Iar acestea sunt întrebări care de obicei necesită reflectare, să medităm un pic… răspunsurile apar, dar este nevoie să le dăm timp… Este nevoie să îți acorzi timp ca să găsești aceste răspunsuri când ești în criză, este și asta o provocare. Sunt atât de multe variabile ale vieții unui om care contribuie la formularea celei mai mari provocări de viață încât, nu mă arunc să numesc una. Desigur pot fi și provocări colective, la nivel de grup, la nivel de comunitate, la nivel de popor… crizele sunt provocatoare de perspective noi, de direcții noi, de soluții noi.

Când ceva nu mai corespunde, individual sau colectiv, ni se cere o schimbare. Suntem presați din interior. Cu cât nevoia e schimbare este mai mare, mai stringentă, cu atât criza este mai acută și cu atât provocarea este mai mare, mai impresionantă.

Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?

D.M.: Aceasta este o discuție interesantă și un subiect foarte mare și nu aș putea să spun uite asta este rețeta mea, eu așa fac… Deplin obiectivi și imparțiali nu vom fi niciodată, pentru că suntem oameni și rezonăm la experiențe umane. Ideea este ce fac cu ce rezultă în sufletul meu, ca profesionist, atunci când se întâlnesc lumea mea internă cu lumea dinafara mea…

Când cele două atitudini se întâlnesc, obiectivitatea și subiectivitatea, și trebuie să se întâlnească, e sănătos să se întâlnească, ce faci cu mișcările de suflet care se produc? Aici este o cheie… Ca profesionist și ca om, știi să o folosești după câtă muncă ai depus cu tine însuți și cât de bine de profund s-au așezat lecțiile de viață, personală și profesională. Nu doar pacienții se schimbă în relație cu terapeutul lor, ci și terapeutul în relație cu pacienții săi. Este o experiență continuă în cursul căreia se formează obiectivitatea, adică acea abilitate de a diferenția între tine însuți și ce este al tău și celălalt și ce e al lui.

În termeni tehnici numim aceasta diferențiere. Este o carte al cărei titlu, Pacientul care m-a schimbat, îl experimentez în fiecare oră de psihoterapie, de consiliere, de psihoeducație, cu copii, cu adolescenți, cu adulți… Din punctul meu de vedere, acest dialog între obiectivitate și subiectivitate se educă prin formare și prin practică, incluzând aici și analiza personală, dezvoltarea personală, terapia personală și supervizarea și intervizarea de câte ori este nevoie, mai ales la începutul carierei. Problema nu este diversitatea problemelor cu care pacienții se confruntă și pe care o aduc în sesiunile de terapie, ci ce faci tu, specialistul cu această diversitate. Ce loc îi dai și cum o lași să te schimbe în mod sănătos.

Ce vreau să spun este că este important să fii obiectiv, și la fel de important este să îți poți recunoaște și subiectivitatea. Poți să fii atât de obiectiv pe cât de mult ești conștient de propria subiectivitate.

Și ca să mă întorc la întrebarea ta, cum mă asigur că rămân obiectivă, răspund așa: prin analiza personală continuă, prin scrutarea propriilor experiențe și orizonturi.

Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?

D.M.: Sunt cuvinte mari aici… și cu greutate, abordare esențială, reușite… Am două perspective asupra întrebării. Din punct de vedere tehnic și din punct de vedere filosofic. Pentru mine este foarte importantă filosofia personală. Fiecare om are o filosofie personală, mai mult sau mai puțin asumată conștient.

Ce consider eu esențial în munca mea este o atitudine de întâmpinare a omului și o curiozitate de a întâlni omul. În fața mea, tehnic vorbind este un pacient, însă eu lucrez cu omul, cu această totalitate psihică pe care nu am iluzia că o voi epuiza vreodată. Eu, la un moment dat, am realizat că în această muncă, lucrez cu infinitul. Smerenia în fața infinitului este esențială, la fel și încrederea în inteligența și înțelepciunea sa. Și, de asemenea, să am viziunea întregului în fiecare parte a sa, și aceasta este o parte esențială din filosofia mea implicată în felul în care practic psihoterapia.

Iar tehnic vorbind, Sandplay Therapy este ceea ce mă ajută să abordez totalitatea psihică a unei persoane și să o însoțesc în mișcările reparatorii și de dezvoltare. Această formă profundă de exprimare și explorare a sufletului, care facilitează delicat reordonări ample ce rezultă în vindecarea psihicului, mi s-a potrivit mai mult decât orice altceva. Iar reușita… aș evoca aici cuvintele Dorei Kalff, fondatoarea Sandplay Therapy: „când prin munca noastră se poate instala armonia în sufletul unei persoane, atunci putem să vorbim despre un har.” Și atunci este mai mult decât o reușită, este împlinirea unei ordini mai înalte din care facem parte și pacientul și eu. Și mă simt recunoscătoare.

Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?

D.M.: Sunt o structură destul de flexibilă și cu o toleranță înaltă la stres, în plus sunt foarte creativă și îndemânatică, o fire artistică. Și mai sunt și analitică și atentă la ce mi se întâmplă. Toate acestea sunt o resursă naturală foarte prețioasă pe care o folosesc zilnic, pentru starea generală de bine, nu împotriva a ceva, stres sau emoții negative.

Am obiceiul să mă ocup ca starea mea de bine să fie o stare cât mai continuă, să îmi asigur un fond emoțional și mental bun. Chiar și așa unele situații pot fi deranjante și dificile și atunci în funcție de situație am trei direcții de lucru. Vorbesc cu alți colegi, împărtășesc situația, cum o înțeleg eu și cer feedback, apoi am propria mea reflectare. De asemenea, mă adresez eu mie cu autoanaliza personală. Și nu în ultimul rând, apelez la arsenalul de tehnici de explorare și „simțit bine” și trebuie să spun că aici sunt bogată!

În primul rând, am mereu la îndemână o lădiță cu nisip. La cabinet practic SandArt, acasă practic o formă mai restrânsă de SandArt, desenul Zen pe nisip. Am abonament la Ateneu și este un ritual muzical săptămânal foarte reconfortant. În fiecare zi studiez diverse tehnici de artă. Am avut o perioadă în care am studiat sumi-e, o tehnică de pictură japoneză, în altă perioadă am studiat pictura impasto, mai nou sunt interesată de Zen tangle, o tehnică de desen abstract pe bază de patternuri repetitive. Seara obișnuiesc să colorez scoici, este foarte relaxant. Sau tricotez și ascult muzică. Fac plimbări lungi, merg mult pe jos.

Dar spun din nou, practic toate acestea pentru o stare de bine generală, nu ca să scap în mod special de anumite stresuri. Tensiunile provenite din practica profesiei mele își au și ele rolul lor, și este foarte important să știm să diferențiem trăirile pe care le avem, să le înțelegem. Unele tensiuni, stresuri, emoții negative sunt chiar sănătoase și utile și în formarea noastră ca psihoterapeuți suntem antrenați să știm să le folosim în favoarea proceselor terapeutice pe care le susținem.

Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?

D.M.: Domeniul meu este domeniul psihoterapiei și, mai specific, domeniul Sandplay Therapy. Și am câteva recomandări pentru cei care doresc să își contruiască o carieră în Sandplay Therapy, recomandări care vin din practica terapiei Sandplay și din experiența ca formator Sandplay. Nu există formare ușoară în psihoterapie, iar formarea în Sandplay nu face excepție, ba chiar este printre cele mai complexe și mai transformatoare. Așa că prima recomandare este vezi dacă ți se potrivește.

Încurajez pe oricine este interesat de psihologia profunzimilor și dorește să practice o psihoterapie profundă să abordeze Sandplay Therapy. Și este de datoria mea să punctez câteva aspecte legate de formare.

Sandplay Therapy este o abordare fascinantă de la prima vedere și în plus pare simplă tot de la prima vedere. Aici poate să păcălească. Pentru că e joc, sunt jucării, e nisip… e fain și ce poate fi greu? Până la urmă cu toții ne-am jucat, care să fie secretul? Ei bine, Sandplay Therapy este una dintre cele mai profunde și dificile, dar și cele mai frumoase psihoterapii.

Mă întrebai mai devreme de provocări profesionale. Formarea în Sandplay Therapy poate fi o provocare. Este un antrenament foarte serios. Să ai în față ședință de ședință radiografia psihicului este un privilegiu. Așa ceva nu se mai întâmplă în nici o altă formă de psihoterapie. Este unic. Trebuie să știi ce să faci cu această radiografie. Așadar este nevoie de formare, muncă temeinică, să dedice cam 4-5 ani pentru formarea ca Sandplay Terapeut. Și să aibă disponibilitate de a traversa un proces terapeutic personal prin Sandplay. Ba chiar aș spune că a urma câteva sesiuni Sandplay înainte de a decide să intre în formare ar putea fi extrem de util.

Astfel, poate proba dacă se potrivește cu Sandplay, dacă se vede practicând Sandplay, dacă lucrând cu simbolurile în această manieră face sens. Pentru că nu poți însoți pe nimeni acolo unde nu ai ajuns tu însuți. Este nevoie de asemenea de disponibilitatea de a face parte din comunitatea profesională. Este importantă conexiunea, pentru formare continuă, pentru schimb de experiență, pentru suport profesional. Este nevoie de cooperare cu grupul de formatori. Noi suntem o echipă foarte dedicată și deschisă și suportivă, dar cerem mult de la cursanții noștri. Standardele de formare sunt înalte, dar știm să le dozăm și să le îndulcim, astfel încât formarea să fie transformativă, o experiență plăcută, de creștere. Pe parcursul formării este necesar să coopereze cu formatorii, însemna să respecte recomandările noastre și să ne abordeze oricând au nevoie de sprijin.

În concluzie, cine aspiră să devină un Sandplay terapeut foarte bun, trebuie să știe că drumul său trece pe la Sandplay Academy.

Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?

D.M.: Recomand cu căldură Eroul cu 100 de chipuri, Joseph Campbell, pentru dezvoltare personală. Este o carte profundă și inspirațională, generatoare de insight atât pentru o perspectivă individuală, cât și pentru perspectiva asupra fenomenelor, proceselor, mecanismelor colective.

Și o altă carte dragă și semnificativă pe care o recomand este Dinamica simbolurilor, Verena Kast, pentru că nu există psihoterapie în care să nu lucrăm cu material simbolic.

Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?

D.M.: Faptul de a lucra cu oamenii într-un domeniu foarte sensibil, sănătatea psihică, aduce cu sine nu doar continua fascinație față de diversitatea, profunzimea și chiar misterul sufletului și minții umane. Aduce și obligația morală de a ține pasul cu evoluția științelor care sunt implicate în înțelegerea acestei părți a ființei umane, psihicul.

La ora actuală există multe modalități de informare și formare profesională: de la lecturile de specialitate, la formările continue și apartenența la comunități profesionale, nu este nimic de ocolit când e vorba de a fi la curent cu domeniul meu de muncă.

Urmăresc publicații de specialitate, sunt membru în diverse grupuri, comunități, asociații internaționale și sunt abonată la jurnalele lor, continui să particip la evenimente de formare profesională: lectures, webinarii, workshop-uri, conferințe, sunt preocupată de cărți consistente din domeniul meu, le urmăresc, le achiziționez și le citesc cu creionul în mână. Deși este o parte costisitoare din multe puncte de vedere, nu aș renunța la această activitate de studiu individual și de formare continuă, nu pentru că așa cer organizațiile profesionale naționale și internaționale, ci pentru că sunt de felul meu responsabilă, conștiincioasă, curioasă și aplicată.

Este o realitate că pentru a te menține în formare continuă, este nevoie de o sete consistentă de cunoaștere și aprofundare și de responsabilitate în muncă.

Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea? Dacă da, ne poți povesti despre el?

D.M.: Am avut multe aha-uri și da, unele au adus direcții noi, viziuni noi… Mi-ar plăcea să evoc chiar un vis care a venit cu un astfel de aha, asta este!, și care a schimbat puternic direcția mea de dezvoltare profesională.

A fost un vis care exact așa s-a încheiat cu „Aha! Asta este!” un vis care pur și simplu mi-a dat brânci în domeniul Sandplay Therapy. După acest vis la scurt timp am organizat în România primul program de formare în Sandplay Therapy, un program de la A la Z, susținut de Dr. Barbara Turner.

Apoi al doilea Aha, a generat o nouă direcție de dezvoltare, anume mișcarea către abordarea integrativă a jocului cu nisip. A fost momentul când am realizat că toate observațiile mele au cristalizat o nouă abordare. Știi, observi, aduni date, cercetezi și apoi la un moment dat se adună o masă critică de informație și apare aha! Pentru mine a fost: Aha! Deci cel mai eficient pentru procesul de vindecare și dezvoltare a pacientului este să putem să ne sprijinim pe o varietate de tehnici și metode de joc cu nisip. Și să facem asta într-un mod coerent, să folosim o anume tehnică într-un anume moment, în legătură cu un anumit conținut psihic și într-un anumit moment al procesului terapeutic astfel încât să genereze maximul de efect.

Practic, a fost vorba de a realiza că articularea coerentă a diverselor tehnici de joc cu nisip în funcție de fiecare pacient este următorul pas. Iar coerența tehnicilor este dată de o teorie unitară, de o viziune unitară asupra fiecărui proces în parte. Și așa a luat naștere Integrative Sandplay Therapy sau Sandplay Integrativ®, care la ora actuală este o abordare unică în lume și care se studiază momentan numai în România. Așa cum o orchestră este mai mult decât o grămadă de instrumente, tot la fel Sandplay Integrativ este mai mult decât o colecție de tehnici.

Despre acest aha discut pe larg în Manualul de Sandplay Integrativ pe care îl pregătesc și sper să iasă de sub tipar în 2026.

Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?

D.M.: Nu sunt genul de specialist care își idealizează profesia și munca. Sunt multe momente dificile în munca noastră, avem un obiect al muncii care nu se vede, nu se pipăie, nu arată cumva… trebuie să dezvoltăm niște simțuri anume ca să lucrăm în această zonă a ființei umane.

Cred că pe la începutul carierei mele aș fi putut să vorbesc de recompensă. Acum mai degrabă aș vorbi despre sens, pentru că în timp am ajuns să trăiesc mai profund exprinta terapeutică. Pășesc împreună cu pacienții mei uneori prin locuri unde nici ei nu au ajuns înainte. Învăț alături de ei, învăț cu ei. Atunci când calitatea vieții omului se schimbă și am contribuit la binele lui, mă simt împlinită. Simt că munca mea are sens.

Pe de altă parte, procesul este dual, fiecare pacient contribuie la dezvoltarea terapeutului său. Mă simt îmbogățită de fiecare pacient cu care lucrez. Nu este o recompensă, ci o stare de smerenie și de împlinire. „Munca mea are sens” este mai mult decât „munca mea e recompensată”. Și dacă ar fi să răspund la întrebare păstrând termenul de recompensă… atunci cea mai mare recompensă este să pipăi cu degetele sufletului că munca mea are sens, că este o contribuție la lume.

Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?

D.M.: Eu personal am un stil de lucru foarte blând și abordez foarte delicat pacienții care prezintă rezistență. Mă folosesc de joc, basme, mituri, imaginație, metafore, simboluri… De fiecare dată în spatele rezistenței este o întreagă poveste. Totalitatea psihică a pacientului o am în vedere. Rezistența clientului în psihoterapie este un fenomen natural. Persoana poate fi conștientă sau nu de rezistență. Este necesar să identificăm la ce opune rezistență pacientul și care este miza rezistenței. Este, de asemenea, necesar să înțelegem dinamica rezistenței, de ce există ea și de ce în forma aceea, ce rol joacă în proces. Ideea nu este să demontezi o rezistență, ea se dezenergizează pe măsură ce nu mai este necesară. Nimeni nu își baricadează ușa dacă știe, simte că dincolo de ușă nu este nici un pericol sau dacă știe că poate face față la ce este dincolo de ușă.

Așa-numita demontare a rezistențelor este, de fapt, un proces de confortare și adaptare a pacientului la realitate. Iar unele rezistențe, chiar nu este necesar a fi deranjate. Obiectivul meu nu este demolarea rezistențelor, ci organizarea, armonizarea totalității. Am încredere că rezistențele cedează în timp, ca parte a procesului terapeutic și de dezvoltare.

În Sandplay, putem întâlni rezistența adulților la joc, le pare infantil, neserios să își permită să se joace, poate apărea teama de evaluare, teama de ridicol, blocajul creativ etc. La copii rezistența poate apărea din reguli rigide acasă, din inhibarea simțului ludic sau a creativității spontane. Practic, pacienții refuză procedurile terapeutice sau abordarea unui subiect, din teamă, din neputință, din neînțelegere, din neștiință, din reprezentări deformate ale realității.

În Sandplay, beneficiem de exerciții specifice cu care să „domolim” rezistențele și în plus ne bazăm foarte mult pe calitatea relației terapeutice. Ca linie generală, asigurarea a ceea ce în Sandplay numim spațiul liber și protejat este cea mai sigură cale de a depăși rezistențele împreună cu pacientul. Spațiul liber și protejat se referă la faptul că pacientul are deplină libertate de a exprima în formă simbolică lumea sa interioară, adică deplină libertate de creație și expresie, în același timp tocmai faptul că realitatea sa i se înfățișează într-o manieră ludică și simbolică îi asigură o distanță potrivită pentru a putea să reflecteze, să contemple, să facă schimbări.

Ca modalitate terapeutică, Sandplay are potențialul de a accesa straturile inconștientului profund, ocolind astfel rețelele de rezistențe și aducând confortul siguranței: între pacient și lumea lui tumultuoasă se găsește imaginea simbolică.

Suntem rezistenți acolo unde există o vulnerabilitate și aceasta înseamnă că acolo e necesară o abordare delicată.

Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?

D.M.: Evoluția tehnologiei poate fi facilitatoare de înțelegere și conexiune. La ora actuală, și sunt sigură că în viitor din ce în ce mai mult, tehnologia ajută la a explora și cerceta legături între sistemele ființei umane, între individ și lume, între comunități umane și natură și lista poate continua. Și este evident că acest proces de cunoaștere are loc pe căi mai complexe ca niciodată. Este fără precedent.

În același timp, tehnologia participă la creșterea conexiunii între persoane aflate la distanță, ceea ce este un avantaj enorm în ce privește posibilitatea de a oferi și beneficia de serviciul psihologic la distanță. Este și o oportunitate uriașă de informare atât pentru specialiști, cât și pentru oricine este interesat de domeniul psihologiei. Accesul la tehnologie nu va înlocui relația umană, știu că există această preocupare și cumva și teama că psihoterapeutul om va fi înlocuit cu psihoterapeutul robot. Există infinite subtilități ale sufletului uman care și el se găsește în curs de evoluție și care activează la nivel inconștient și care fac ca un contact uman să fie de neînlocuit.

Pe de altă parte psihologia, ca știință a sufletului, nu are cum să rămână neatinsă de schimbările sociale. Aceste schimbări sunt generate de mișcările ce au loc la nivelul psihicului colectiv. Evoluția societății, a tehnologiei și a științei psihologiei nu pot fi despărțite și pot să privesc înainte cu încredere că ne îndreptăm spre bine. Desigur nu vom fi ocoliți de dileme, de provocări, de a trebui să facem alegeri înțelepte, ca indivizi și comunități deopotrivă.

Evoluția nu este o linie continuă, dreaptă, mereu ascendentă. Evoluția este dată de dinamica între regresie și progresie, iar acestea marchează drumul sufletului uman în contextul schimbărilor sociale și dezvoltării tehnologiei. Psihologia va ajunge, cred, știința cea mai sensibilă și mai rafinată în raport cu aceste mișcări individuale și colective și îndrăznesc să spun că va avea un cuvânt din ce în ce mai luat în seamă.