Mirela Carmen Stancu: povestea unei renașteri prin cuvânt

Pentru Mirela Carmen Stancu, scrisul nu este doar un act creativ, ci o cale de întoarcere către sine. După o carieră de 30 de ani în inginerie, a ales să urmeze vocea interioară care o chema din copilărie – vocea care i-a spus că prin cuvânt poate vindeca, inspira și transforma. Astăzi, în postura de Coach pentru autori și Mentor pe Calea către Carte, Mirela ghidează oamenii în procesul de scriere transformațională, ajutându-i să-și regăsească vocea și sensul. Pentru ea, fiecare carte născută este o renaștere, iar fiecare autor, un suflet care a învățat să se scrie pe sine cu adevăr și lumină.

Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

Mirela Carmen Stancu: Totul a început cu un vis. Aveam cinci ani. Un copil mic, cu ochii mari și curioși, care nu înțelegea mare lucru despre lume, dar simțea ceva ce nu putea pune în cuvinte.

Noapte după noapte, mă visam bătrână, stând la un birou superb de lemn, ținând în mână un stilou cu peniță de aur. Scriam. Scriam cu o liniște sacră, ca și cum fiecare cuvânt era o ofrandă. Nu știam ce scriu, dar știam că este important. Știam că, în acel vis, îmi împlineam rostul.

Am crescut cu acest vis ca o șoaptă. Prea subtil pentru a-l înțelege atunci, dar suficient de puternic încât să nu mă părăsească niciodată.

Viața m-a dus pe drumul ingineriei. Am muncit 30 de ani în domeniu. Am construit, am condus, am învățat disciplina, structura, pragmatismul. A fost o etapă necesară, un fel de antrenament al minții și caracterului.

Dar, undeva, în spatele eficienței și al performanțelor, visul continua să bată în peretele sufletului meu ca o pasăre care cerea să fie eliberată.

Și apoi… după aproape jumătate de secol de stat pe frumoasa noastră Planetă Albastră… a apărut El.

Omul care mi-a reamintit cine sunt.

Iubirea venită de peste mări și țări, ca un dar trimis exact în momentul în care eram pregătită să-mi aduc aminte.

Cu el, pentru prima dată, n-am mai fugit de ceea ce simțeam. Am început să mă întorc. Spre mine. Spre femeia aceea din vis. Spre adevărul meu.

Într-o zi, chiar de ziua mea, mi-am făcut cel mai curajos cadou: demisia.

A fost… ca o întoarcere acasă.

Am închis poarta unui capitol lung și am deschis ușa către ceea ce fusese acolo mereu:

• Chemarea de a scrie.
• Chemarea de a ghida.
• Chemarea de a da glas sufletului.

Am înțeles atunci că visul din copilărie nu era o imagine întâmplătoare. Era o promisiune.

Promisiunea că… într-o zi voi scrie — nu doar pentru mine — ci pentru a-i ajuta pe oameni să-și scrie propria poveste.

Astăzi, când lucrez cu viitorii autori, știu că nu lucrez doar cu textele lor. Lucrez cu vieți. Cu amintiri, cu răni, cu revelații, cu sensuri uitate, cu misiuni neexprimate.

Am ales această profesie pentru că nu este doar o profesie. Este răspunsul la o chemare străveche. Este firul care a legat copilul care visa, femeia care a muncit, iubirea care a adus strălucire și misiunea care se trăiește acum.

Scrisul m-a întors la mine. Și acum eu îi întorc pe alții la ei înșiși.

Iar dacă astăzi îmi întrebi sufletul ce sunt, el răspunde simplu:

• Sunt aceea care aprinde cuvinte.
• Sunt cea care ajută oamenii să-și scrie viața.
• Sunt cea din vis.

Și visul continua… dar… de data aceasta, sunt trează.

Din experiența ta, care este cea mai mare provocare în dezvoltarea personală sau profesională?

M.C.S.: Cred că cea mai mare provocare, atât în dezvoltarea personală, cât și în cea profesională, este neîncrederea în propria voce.

Oamenii nu se tem că nu ar avea ceva de spus. Se tem că ceea ce au de spus nu este „destul”. Trăim într-o cultură a comparației, unde privim constant în exterior și uităm să ne ascultăm interiorul. Mulți dintre cei cu care lucrez spun la început: „Cine sunt eu să scriu o carte?”

Și, totuși, tocmai în felul în care fiecare om a trăit, a simțit, a căzut, s-a ridicat și a înțeles viața — acolo se află unicitatea. Nu informația în sine face o carte valoroasă, ci perspectiva trăită.

De aceea, nu lipsa de conținut devine obstacolul real, ci lipsa curajului de a-l onora.

Când cineva își regăsește încrederea în propria voce, se întâmplă ceva profund: povestea începe să curgă, identitatea se reconfigurează, iar dezvoltarea personală capătă sens și direcție.

Adevărata transformare începe în clipa în care omul spune: „Povestea mea merită spusă. Iar eu merit să fiu auzit.”

Cum rămâi obiectivă și imparțială în lucrul cu clienții?

M.C.S.: În munca mea, nu îmi asum rolul de „cel care știe”, ci pe cel de însoțitor. Eu nu le spun viitorilor autori cum „ar trebui” să fie povestea lor, ci îi ajut să descopere cum este ea în adevăr.

Atunci când lucrezi cu poveștile de viață ale oamenilor, nu obiectivitatea este provocarea, ci delicatețea. Poveștile — de fapt— sunt identități, emoții și momente de transformare. Așa că… eu nu mă poziționez niciodată „deasupra” lor, ci alături.

Procesul pe care îl creez pentru autorii cu care lucrez este un traseu fără judecată, dar cu structură. Ascult, pun întrebări, oglindesc și clarific. Dar deciziile aparțin întotdeauna autorului. Vocea finală este și trebuie să fie a lui.

Ceea ce mă ajută să rămân obiectivă este un principiu foarte simplu: nu mă atașez de poveste, ci de proces.

Povestea fiecăruia este diferită. Dar procesul prin care un om își găsește vocea — este universal: prezență, autenticitate, curaj, ascultare, redare, rafinare.

Eu sunt acolo să țin lumina aprinsă pe traseu. Să-i reamintesc autorului cine este, când uită. Să-l susțin să meargă mai adânc, când apare frica. Și să-l ajut să aducă forma, coerența, claritatea și emoția de care o carte are nevoie pentru a ajunge la inima cititorului.

Obiectivitatea vine din iubire, nu din detașare. Iubirea pentru adevăr. Pentru vocea autentică. Pentru ce vrea sufletul să spună.

Iar eu… eu nu conduc procesul. Eu îl țin deschis.

Există o tehnică esențială în munca ta?

M.C.S.: Da. O numesc Scriere Conștientă Transformațională — sau, mai poetic spus, scrisul care te scrie pe tine înapoi.

Nu este o tehnică în sensul clasic, ci o stare. În care lași mintea să facă un pas înapoi și îi permiți sufletului să vină în față. În acel spațiu, cuvintele nu sunt alese ci se revelează.

Practic, ceea ce fac cu autorii este să-i ajut să treacă de la întrebarea: „Ce vreau să scriu?” la întrebarea: „Ce vrea să fie scris prin mine?”

Aici apare diferența fundamentală dintre o carte informațională și o carte care atinge sufletul cititorului.

Scrierea Conștientă începe cu o întoarcere în interior. Ceva de genul… nu scriu ca să impresionez, nu scriu ca să demonstrez, scriu ca să mă regăsesc.

Când autorul intră în flow, ceva se aliniază: povestea, corpul, memoria, direcția, scopul. Se creează o legătură conștientă, cu putere transformatoare, între ceea ce a trăit și ceea ce are de oferit.

Apoi vine partea structurii — și aici iese la lumină și inginerul din mine.

Da, există spirit, emoție, intuiție, dar o carte are nevoie de o fundație solidă. La fel cum are nevoie și de arhitectură.

Vocea curge — iar eu așez direcția, ritmul, ordinea. Împreună, creăm un echilibru între trăit și transmis, între intuitiv și clar.

Rezultatul? O carte care se simte. Se respiră. Se trăiește. O carte în care cititorul nu îl descoperă doar pe autor – ci se descoperă pe sine.

Cum gestionezi stresul sau emoțiile care vin odată cu sesiunile?

M.C.S.: Lucrul cu oamenii care își deschid sufletul nu te lasă niciodată indiferent. Când lucrezi cu povești de viață, cu rănile, cu marile iubiri, cu revelațiile și cu regăsirile — totul se simte. Și este firesc să se simtă.

Dar diferența o face calitatea spațiului interior din care însoțești omul. Eu nu intru în rolul de salvator, nici de „reparator”. Rolul meu este să fiu martor și ghid al transformării, nu personaj în povestea celuilalt.

În sesiunile 1 la 1, țin spațiul foarte atent. Ascult cu urechea și cu inima în același timp. Îi susțin pe autorii mei să-și exprime emoția, dar nu preiau emoția. O primesc, o onorez, o las să curgă. Apoi o întorc înapoi către ei, ca să o poată vedea mai clar și transforma.

În programele de grup, energia funcționează altfel. Acolo se creează un câmp colectiv, o țesătură vie între oameni care, deși sunt diferiți, se recunosc unul în altul. Eu devin ancora – cea care ține ritmul, direcția și respirația grupului. Le arăt cum să transforme emoția în cuvânt, iar cuvântul în claritate.

După fiecare sesiune — fie ea individuală sau de grup — am ritualurile mele de întoarcere la centru: un zâmbet larg, puțină tăcere – fără telefon sau conversație imediată, respirație adâncă și lentă, o scurtă notare în jurnal – „Ce am primit? Ce las aici? Ce eliberez?”.

Nu păstrez emoțiile clienților în mine. Le onorez și le las să meargă acolo unde au nevoie să meargă. Pentru că eu nu lucrez cu greutatea lor, ci cu lumina lor. Cu partea din ei care știe, chiar și atunci când uită.

Și acesta este, cred, secretul meu – nu duc sesiunile în spate. Le duc în inimă — exact atât timp cât sunt în ele. Apoi le las să se dizolve în înțelegere, recunoștință și liniștea de după.

Ce sfaturi ai pentru cineva care vrea să înceapă o carieră ca aceasta?

M.C.S.: Aș spune, înainte de toate, să își ia timp să se întrebe de ce își dorește să facă acest lucru. În lucrul cu oamenii, intenția este fundația. Dacă intenția este recunoașterea, validarea sau „să pară expert”, drumul devine greu și obositor.

Dar dacă intenția este să însoțești omul în devenirea lui, atunci tot ceea ce urmează capătă sens, coerență și frumusețe.

Apoi, aș spune atât:

Înainte să înveți să ghidezi, învață să asculți. Nu doar cu urechea, ci cu prezența. Ascultarea este arta de a vedea omul dincolo de cuvintele lui.

În al doilea rând, ai nevoie de o practică personală, nu doar de un set de tehnici. Scriu de ani de zile în jurnal, fac ritualuri de integrare, îmi observ propriile umbre și-mi analizez „la sânge” propriile transformări. Nu poți însoți pe altcineva acolo unde tu n-ai mers măcar o dată.

În al treilea rând, alege un drum de formare și un mentor cu care rezonezi profund. Cineva care nu doar știe, ci trăiește ceea ce predă. Cineva al cărui mesaj îl simți în corp, nu doar îl înțelegi cu mintea. Cel puțin, eu așa funcționez.

Și, poate cel mai important:

Nu te grăbi să fii „gata”. În această profesie – de fapt, mai degrabă, aș numi-o pasiune – nu există „gata”. Există creștere continuă, rafinare, maturizare a prezenței și a cuvântului.

Când lucrezi cu oamenii, nu ajuți prin ceea ce știe mintea ta, ci prin ceea ce devii ascultând șoaptele sufletului tău.

A fi coach pentru autori, mentor pe Calea către Carte sau ghid în scriere transformațională nu înseamnă doar să fii bun în a structura idei.

Înseamnă să fii capabil să ții spațiul emoțional, să vezi omul în profunzime, să îl însoțești fără să îl conduci și să-i onorezi povestea, nu versiunea ta despre el.

Dacă simți că ai chemarea, urmează-o. Dacă ai tăria inimii de a sta cu adevărul, cultiv-o. Dacă ai respect pentru cuvânt, păstrează-l sacru.

Restul — vine.

La momentul potrivit.

În ritmul potrivit.

Adevărata formare aici nu se face în școli. Se face în întâlnirea dintre două suflete care încep să se vadă cu adevărat.

Ce resurse recomanzi?

M.C.S.: Recomand întotdeauna resurse care transformă. Acele resurse care ating inima, trezesc vocea, deschid sensuri și aprind lumina interioară. Și, mai ales, resurse care nu-l fac pe om dependent de ele, ci îl ajută să se întoarcă la el însuși.

Aș împărți recomandările mele în două categorii: resurse externe și resurse interioare cultivate.

Resurse externe (cărți) — pentru inspirație:

• The Artist’s Way — Julia Cameron:
  • Traducere în română: Calea artistului. Este o carte despre deblocarea creativității și reconectarea la Muza interioară. Aș spune… un început sacru pentru orice autor.
• On Writing — Stephen King
  • Traducere în română: Despre scris. O carte autobiografică, împănată cu sfaturi practice pentru scriitori.
• Bird by Bird — Anne Lamott
  • Traducere în română: Pas cu pas (titlu aproximativ, nu știu dacă există altă traducere oficială). O carte scrisă cu blândețe și sinceritate
• The War of Art — Steven Pressfield
  • Traducere în română: Războiul artei. O carte despre rezistența interioară și lupta pentru creație autentică.
• The Hero with a Thousand Faces — Joseph Campbell
  • Traducere în română: Eroul cu o mie de chipuri. Este pentru autorii care vor să structureze povestea… ca o inițiere.

Resurse interne și spații create de mine — pentru transformare reală:

• Calea către Carte – Programul meu complet de mentoring și coaching pentru viitorii autori. Cartea devine o călătorie către identitatea ta profundă.
• Retreatul „Întâlnire cu Muza” – Scriere în natură, ritual, introspecție și… taine scriitoricești pe care… doar la retreat le discutăm.
• Clubul „Viață de Scriitor” – Comunitatea exclusivistă dedicată celor care simt că scrisul este mai mult decât o activitate. Aici scrisul devine stil de viață. Este un fel de membership fundamentat pe 5 piloni.

De ce recomand aceste resurse? Ei bine, pentru că toate duc în același punct – întoarcerea omului la propria voce, la propriul adevăr. Iar când vocea se întoarce acasă, cartea începe să se scrie singură.

Cum te dezvolți continuu ca profesionist?

M.C.S.: Sunt adepta studiului continuu dar și a punerii în practică a celor studiate – de aceea, aș spune că mă dezvolt continuu pe trei direcții:

Scriu — pentru că scrisul mă clarifică și mă transformă.

Sunt în contact cu profesori, coachi și mentori la rândul meu.

Însoțesc oamenii în proces – cred că… prin practică intensă intervine adevărata mea creștere.

Care este cea mai mare recompensă în munca ta?

M.C.S.: Cea mai mare recompensă în munca mea? Aș spune că este acel moment, aproape sacru, în care văd lumina din ochii autorului aprinzându-se – o lumină care nu vine din minte, ci din suflet. Este clipa în care omul din fața mea nu mai vorbește despre carte ca despre un proiect… ci ca despre o parte din el care, în sfârșit, s-a așezat la locul potrivit.

De fiecare dată când aud un autor spunând: „Acesta sunt eu. Și merit să fiu auzit”, știu că am asistat la o renaștere.

Am văzut oameni care au început să scrie din dorința de a împărtăși o experiență, iar pe parcurs, au descoperit că ceea ce scriau era, de fapt, o scrisoare către propria lor ființă. Iar când acea scrisoare se transformă într-o carte… întreaga lor energie se schimbă.

Aceasta este esența scrierii transformaționale: indiferent ce carte creezi, să te creezi pe tine din nou, prin ea. Iar pentru mine, nu există recompensă mai mare decât să fiu martor la acel moment de recunoaștere profundă. Pentru că, în tăcerea care urmează după ce un autor rostește adevărul despre sine, știu că amândoi am atins adevărata Cale către Carte — Calea către Suflet.

Cum abordezi rezistența sau scepticismul clientului?

M.C.S.: Categoric, rezistența clientului nu este ceva ce mă sperie. Dimpotrivă, o privesc ca pe un semn că autorul este aproape de un adevăr important.

De cele mai multe ori, rezistența nu e lipsă de interes – este mecanism de protecție. În spatele ei… poate… se află o rană, o teamă sau o amintire care încă nu se simte pregătită să fie văzută.

De aceea, abordarea mea – îmi place să cred că – este mereu o combinație între blândețe și structură. Blândețe – pentru că omul are nevoie să se simtă văzut și înțeles. Structură – pentru că mintea are nevoie de un cadru care să-i ofere siguranță.

Atunci când aceste două elemente se întâlnesc, rezistența se transformă în curiozitate, iar scepticismul în încredere.

De ce crezi că scrierea unei cărți este o experiență atât de profundă și transformatoare pentru fiecare om?

M.C.S.: Pentru că fiecare om poartă în el o carte, chiar dacă nu știe încă. Nu vorbim neapărat  despre o carte plină de fapte și acțiuni eroice sau supraomenești, ci despre o poveste reală – despre călătoria interioară pe care fiecare dintre noi a trăit-o și semnificațiile pe care le-a descoperit (sau încă le caută).

Este adevărat… unele cărți doar informează, altele transformă. Diferența o face „nivelul” de suflet ce a fost încorporat.

Când scrii din ego, creezi text.

Când scrii din suflet, creezi lumină.

Și… da… o carte scrisă din suflet are puterea de a emoționa, de a alina și de a schimba vieți.

În timpul procesului de scriere, autorul se întâlnește cu el însuși — cu părțile uitate, cu durerile nespuse, cu revelațiile care îl așteaptă în tăcere printre rânduri și dincolo de cuvinte.

Și de aceea, consider că – de cele mai multe ori – ghidarea pe această cale este esențială.

E ușor să te pierzi printre propriile emoții, amintiri și semnificații. Un mentor nu scrie în locul tău, dar te ghidează spre claritate. Are grijă ca vocea ta să rămână autentică, iar mesajul tău să poată fi înțeles, primit, trăit de ceilalți.

Pentru mine, o carte adevărată este întâlnirea dintre un suflet care s-a regăsit și o lume care avea nevoie de acea poveste.

Unde vezi viitorul domeniului tău?

M.C.S.: Îmi vine să zâmbesc citind această întrebare. Domeniul spre care m-a dus pasiunea mea este unul dintre cele mai „disputate” ca șanse de supraviețuire. Am întâlnit oameni care trăiesc din scris și care… sunt de-a dreptul terifiați de apariția inteligenței artificiale. Cred, cu toată ființa mea, că viitorul scrisului nu este absolut deloc compromis. Deși lumea tinde să creadă că scrierea „bună” constă doar în talent, tehnică sau viteză, vin și eu… „hop țop”… și afirm că nu este așa. Scrisul stă în vibrație. Am putea să vorbim mult despre acest aspect, dar… mi-e că ne lungim și trecem dincolo de scopul inițial al acestei conversații.

Însă… revenind la întrebare… cred că oamenii vor tânji din ce în ce mai mult după sinceritate și emoție reală. Vor căuta cărți care le ating sufletele; cărți care – dincolo de informația transmisă – transformă ceva în ei.

Da, aud des întrebarea: „Ce rost mai are să scrii, când inteligența artificială poate scrie mai repede, mai corect, mai fluent?”

Și de fiecare dată zâmbesc. Pentru că această inteligență poate învăța limbajul, poate optimiza tehnicile dar… nu poate învăța iubirea.

Poate imita emoția, dar nu o poate simți.

Poate genera un text frumos, dar nu poate transmite vibrația unei inimi care a trăit ceea ce scrie. Iar asta… este ceea ce, de fapt, caută cititorul.

Când o carte e scrisă cu sufletul, se simte. Are o energie care trece dincolo de cuvinte, o frecvență care atinge ceva nenumit în cititor. Nicio tehnologie din lume nu poate programa acel „fior” care apare atunci când o frază vine dintr-o viață reală, dintr-o suferință trăită, dintr-o revelație autentică.

De aceea, eu cred că viitorul domeniului meu este în vibrație, autenticitate, comunitate și scriere conștientă. Fără a avea tendința de a mă crede profet… aș zice că tot mai mulți oameni vor simți chemarea de a lăsa urme de lumină prin povestea lor. Vor simți nevoia să se unească, să scrie împreună, să fie parte dintr-o lume care nu se teme să spună adevăruri.

Și poate că acesta e rolul nostru, al celor care ghidăm scrisul conștient – să păstrăm vie flacăra din sufletul omului. Să ne asigurăm că, indiferent cât de inteligente vor deveni mașinile, poveștile noastre vor continua să bată în ritmul inimii.

Ce le-ai spune oamenilor care simt o „chemare” dar nu au început încă să scrie?

M.C.S.: Le-aș spune atât: Cartea ta te așteaptă. Și… nu e niciodată prea târziu. Dacă ai primit chemarea, ea nu pleacă. Rămâne, ca o lumină.