Sanda Gligu – Între știința minții și iubirea de oameni: o viață dedicată neurodiversității
Pentru Sanda Gligu, psihologia nu este doar o profesie, ci locul în care știința, spiritualitatea și compasiunea se întâlnesc pentru a reda sens vieților atinse de suferință. Crescută într-o familie de țărani simpli, unde grija față de celălalt era un mod firesc de a fi, ea și-a transformat fascinația pentru complexitatea naturii umane într-o misiune asumată: să însoțească oameni și familii, în special copii cu autism și alte forme de neurodiversitate, pe drumul de la durere la reconectare. În cabinet și în centrele pe care le coordonează, Sanda îmbină rigoarea neuroștiințelor cu terapia centrată pe abilități și emoții, punând iubirea, credința că „se poate” și respectul profund pentru unicitatea fiecărui suflet în centrul intervenției. Fiecare poveste care îi trece pragul devine, astfel, un loc în care știința, inima și speranța scriu împreună un nou început.
Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi direct cu oamenii?
Sanda Gligu: Știința minții, spiritualitatea, filosofia și literatura m-au fascinat întotdeuana, nu știu exact dacă am ales sau am fost aleasă de profesie. Dacă ar fi să ne raportăm la teoriile lui Krumboltz, ele susțin că deciziile de carieră reflectă o combinație de autocunoaștere continuă și influențele din mediu. Ce pot însă spune, este că direcția mea a fost cu mult înainte de a îmbrățișa profesia, am fost mereu fascinată de complexitatea naturii umane și din dorința autentică de a contribui la binele celuilalt, probabil era un mod firesc de continuare, în familia de țărani simpli din care eu vin, compasiunea era omniprezentă. Cred că fiecare om, nu are o poveste, ci este o poveste care se scrie, conștient sau inconștient în timp real, și care merită înțeleasă și integrată, iar lucrul direct cu oamenii îmi oferă bucuria de a vedea cum ghidajul meu îi poartă, cald, blând în varful picioarelor parcurgând împreună, într-un dans misterios al minții și inimii drumul de la suferință la vindecare sau descoperirea de sine.
Mă motivează contactul direct cu trăirile, vulnerabilitățile și resursele clienților, pacienților și modul în care reușim împreună să construim, reconstruim direcția vieții. Fiecare persoană care intră în cabinet, indiferent de natura relației, părinte sau adult este o sursă continuă de inspirație pentru dezvoltarea mea profesională și personală și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta. A fost un drum lung, sunt un om extrem de responsabil și am avut nevoie să mă formez științific, dar și experiențial, pentru că fiecare acțiune, întâlnire, carte sau combinații între ele au fost de fapt necesare pentru a înțelege mecanismele profunde din spatele acțiunilor umane, și mai mult din spatele suferinței. Psihologia m-a învățat despre creier, iar spiritualitatea m-a învățat că atunci când pun iubirea și acceptarea în actul profesional, ele mă duc mai repede la căile reale de vindecare. În fiecare zi, observ cum combinând știința, empatia și credința că „se poate” mă ajută să transform viața copiilor, persoanelor, unind de fapt cunoașterea științifică cu puterea inimii.
Din experiența ta, care este cea mai mare provocare în dezvoltarea personală sau profesională?
S.G.: Trăim într-o lume cu multe căi de informare și formare, adesea oamenii cad în capcana pseudoștiinței, și de ce nu, creierul poate fi păcălit. Eu spun mereu pacienților/ clienților mei că mintea este ca o herghelie de cai, depinde de tine dacă te străduiești să-i îmblânzești și să te folosești de ei sau te vor târî până când te vor arunca în groapa durerii. Pentru că auzi des vorbindu-se despre diverse subiecte, ajungi să crezi că le și știi, doar când viața te lovește în burta inimii, îți dai seama că durerea nu este de la lovitură, ci de la faptul că tu credeai că știi să te aperi, să discerni între bună intenție și rea intenție, între frumos și urât, între bine și rău. Cea mai mare provocare pentru oricare dintre noi, cu atât mai mult pentru un profesionist în sănătate mintală, este să accepți că nu știi, că nu ai dreptate, pentru că avem cu toții o sete nebună de dreptate. Și când în sfârșit nu te mai minți, când îngropi Ego-ul și înveți să-ți depășești propriile blocaje interne – convingeri limitative, teama de eșec sau teama de respingere îți devin parteneri de drum, te vor ajuta, îți pot fi trepte spre cea mai bună varianta a ta. Observ, de asemenea, că oamenii tind să se concentreze pe ce nu au, pe ceea ce nu pot schimba, uitând să se bucure de viață, de soare, de oameni și pierzând din vedere resursele personale de care dispun. Când ajungi să-ți clarifici valorile, credințele, să-ți conștientizeze potențialul tău unic, să-ți găsești încrederea de a acționa atunci abia faci primii pași, care de altfel sunt esențiali în orice proces de dezvoltare personală.
Ştiința arată că reziliența pornește de la legătura cu ceilalți, dar spiritualitatea ne amintește să cultivăm răbdarea și iubirea de sine. Provocarea cea mai mare rămâne depășirea propriilor granițe: emoționale, relaționale și eliminarea etichetelor, descoperirea sensului propriu, mai ales în contextul neurodiversității.
Cum rămâi obiectivă și imparțială în fața diversității problemelor clienților?
S.G.: Folosesc instrumente validate științific, dar ele doar mă ajută, pentru mine cel mai importante instrumente rămân, ascultarea activă, iubirea, empatia. Ascult povestea fiecărei persoane cu inimă deschisă. Îmbin evaluarea clinică cu respectarea demnității și individualității, oferind spațiu și pentru reflecție spirituală.
Ce tehnică consideri esențială în munca ta?
S.G.: Terapia centrată pe abilități și pe emoții este pentru mine esențială. Dincolo de formări, de metode, eu cred în terapeutul cu har, cred în vindecarea care vine atunci când ne conectăm cu adevărat, cu iubire și prezență. Oamenii au nevoie de oameni, pentru că orice tulburare își are rădăcinile în relațiile disfuncționale cu alți oameni, din alte contexte conștiente sau inconștiente sau, poate din răni transgeneraționale pe care le duci cu tine, fără să știi iar, dacă reușești să fii acolo, să-l asculți cu inima, mare parte din munca ta ca terapeut este făcută și oamenii, de cele mai multe ori, ușor ghidați vor găsi soluția pentru o viață blândă, în armonie cu ei și ceilalți.
Cum gestionezi stresul și emoțiile negative după sesiuni?
S.G.: Pun bucurie în tot ce fac, iubesc cu toată ființa mea profesia pe care am ales-o, plec de la ideea că primesc, nu dăruiesc în ședințele de terapie. Nu a fost mereu așa ușor, a fost un drum lung, de dezvoltare profesională, de autocunoaștere și dezvoltare personală, de luptă cu proprii demoni, cu propriile limite, cu dorința de „a face totul”. Cu timpul, cu experiența și progresul științific am înțeles că nu sunt Iisus, că am limite, că am nevoie să fiu bine ca să fac bine, și mai ales să înțeleg că, sunt și oameni care nu vor să fie ajutați să fie bine. Pe aceștia îi pun în cutiuță, mă rog pentru și o închid. Expunerea zilnică la suferință în cele mai grave forme ale ei, de la părinți cărora le comunici un diagnostic pe viață pentru copilul lor/ vezi autism, la pacienți care în ghidarea către cauzele problemelor lor ajung în zone extrem de vulnerabile, poate traume și pot avea momente de catharsis evident că te expune dar, înveți că ești acolo vehiculul, nu pasagerul.
Mă bazez pe granițe sănătoase, am o plasă de siguranță emoțională în familia mea; apoi momentele de intervizare profesională pe care le frecventez periodic în cadre mai nonformale, practic de mindfulness și recunoștința; toate acestea mă ajută să rămân conectată la mine. Merg la biserică periodic, acolo simt baia de lumină divină și mă curăț, mă încarc. Spiritualitatea adaugă sens, îmi oferă curajul și resursele de a merge mai departe chiar și atunci când contextul e greu de sus sufletește.
Ce sfaturi ai pentru cineva care vrea să înceapă o carieră similară?
S.G.: Să fie conștient că a intrat într-o profesie extrem de complexă, că de el poate depinde calitatea vieții unui om, și de ce nu, uneori chiar viața. Este o profesie pe cât de frumoasă pe atât de captivantă și, atenție, extrem de acaparatoare, poate chiar egoistă și este nevoie să o domini, nu să te lași dominat. Să nu intre în cabinet până nu este pregătit, să se dezvolte personal, în această profesie dăm în primul rând din ce suntem. Să studieze continuu, să se conecteze, interconecteze interdisciplinar, să cultive compasiunea și să accepte că știința și iubirea nu se exclud. Sfatul meu: începe cu inima deschisă și cu credința că fiecare obstacol are un sens personal!
Ce resurse recomanzi pentru cei ce vor să se dezvolte profesional și spiritual?
S.G.: Depinde mult de direcția de clinică în care vrea să se dezvolte, nu putem fi buni în toate, să-și facă o hartă a potențialului, valorilor în raport cu perspectiva profesională și să cucerească „județ cu județ”. Important este să-și clarifice direcția care poate fi: psihopatologia copilului și adolescentului; tulburările de personalitate; zona de consiliere sau psihoeducație, etc. și să se formeze în acea direcție. Pot să recomadand titluri dar, aș fi subiectivă, pe mine m-au ajutat mult personal, dar aș începe cu cartea mea de căpătâi sau cartea cărților: Biblia, acolo este toata psihologia, medicina, filosofia lumii. Apoi, clasicii: Sigmund Freud, Carl Jung, Alfred Adler, Gordon Allport, Albert Bandura, Erik Erikson, Anna și alții, ale căror lucrări acoperă concepte precum subconștientul, tipurile de personalitate, autoeficacitatea, mecanismele de apărare și crizele de identitate. Ca dezvoltare depinde de tipul de personalitate, pe mine m-au ajutat: OSHO; Dalai Lama; Cristophe Andre; Lexandre Jollien; Matthieu Richard și multe dialoguri interdisciplinare; de la noi Tratat de psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi poate fi un punct de plecare, sau unul din mentorii mei Aurel Romilă, un expert în psihopatologie și unul din primii psihiatri români care a înțeles importanța psihologului în echipa multidisciplinară. Recomand formări în neuroștiințe, workshopuri și cursuri, și dacă se îndreaptă către psihopatologia copilului cu autism, chiar la noi la Asociația Română de Terapii în Autism și ADHD-Autism sau către partenerii Research Institute SUA, care au multe surse de educație, formare disponibile gratuit. Dar sunt extrem de benefice și ateliere de mindfulness, spiritualitate practică, EFT, grupuri de supervizare, intervizare – toate ajută la o creștere holistică.
Cum te dezvolți continuu ca profesionist?
S.G.: Învăț permanent, particip la conferințe, cursuri, supervizări și citesc mult, foarte mult studii de psihologie și neuroștiință, dar și medicale din direcții care se intersectează cu profesia mea; imunologie; farmacologie; neurologie; psihiatrie; fiziologie etc. Sunt membră a mai multor rețele internaționale de networking cu profesioniști de cel mai înalt nivel, cercetare și clinică din Europa și SUA; sunt conectată și în țară cu echipe multidisciplinare din zona neurodiversității: medici, psihologi, psihoterapeuți; asistenți sociali; terapeuți etc., evident un eveniment care mă ține conectată este și CIAN (Conferința Internațională Autism Neurodiversitate) a cărui inițiatoare sunt și cu care, alături de partenerii noștri strategici Autism Research institute SUA și Facultatea de Psihologie și Științele Educației Universitatea din București a pus România pe harta neurodiversității din lume. Evident, pun mare preț pe introspecție și spiritualitate. Cred că adevărata dezvoltare vine din echilibrul dintre cunoaștere și iubire, cum îmi place mi să le spun și clienților: nu uit să cobor în inimă, acolo unde este adevărul vieții.
Ai avut vreodată un moment „aha!” care ți-a schimbat perspectiva?
S.G.: Da, am mai spus asta în interviuri, atunci când la început de drum căutăm direcția de formare și, într-o zi, am văzut în stația de tramvai o mămică cu un copil de cca 3 ani. Copilul nu vorbea, emitea sunete disparate, nu își privea mama, n-o ținea de mână, așa cum se obișnuiește, ci flutura mâinile la nivelul ochilor și părea extrem de fascinat, fericit ca și cum avea în față cea mai minunată jucărie. Am ajuns acasă, și tot făcând research, să văd ce diagnostic are în funcție de simptomatologie, am ajuns la autism și, am început să citesc. După ce am citit o zi întreagă, la finalui ei, am luat decizia: da, autismul/ neurodiversitatea mă fascinează, aici vreau să mă dezvolt. Atunci a început și povestea Asociației Române de Terapii în Autism și ADHD pentru că mi-am dat seama că eu nu pot face, ce poate face o biserică, o mână de oameni profesioniști. După 13 ani, suntem reper de profesionalism în sănătatea mintală a copilului și tânărului cu autism/ neurodiversitate, și eforturile noastre au fost recompensate de instituții: naționale, premiați de Președinția României „Meritul pentru drepturile omului și Servicii Sociale în rang de Cavaler” și internationale/ vezi UNESCO care ne-a declarat „Inovatori în educație”, pentru proiectul „Sunt special dar vreau la școală” singurul proiect din România, de incluziune școlară reală pentru copii cu CES, inițiat și coordonat de mine, și implemenat cu succes de 6 ani în una din cel mai mari școli din România. Cu acest proiect am transformat ceea ce părea o utopie în realitate, am dus o echipă multidisciplinară: psiholog, psihopedagog special, logoped, asistent educațional la clasă; artterapeut chiar acolo, în școala de masă și asta a schimbat viețile copiilor neurodivergenți din instituție și perspectiva incluziunii.
Și în continuare, sunt captivată, fascinată de această zonă. În continuare, mă declar fericită că pot face zilnic diferența în viața acestor persoane și a familiilor lor, fiecare mică victorie mă încarcă, îmi produce o bucurie imensă și mă simt binecuvântată. Asta și direct ca psiholog, dar și din calitatea de mentor pentru echipa de profesioniști în sănătate mintală, educație și incluziune școlară și socioprofesională ai Asociației Române de Terapii în Autism și ADHD. O echipă pe care am crescut-o cu răbdare, dăruite și profesionalism, iar astăzi pot spune că pentru fiecare, căruia am ales să mă dăruiesc profesional și personal, am simțit un Aha și tu poti crește să „Redăm Zâmbetul Copiilor și Tinerilor Speciali” și astăzi asta se întâmplă. Scriem zilnic împreună 234 de povești speciale în cele 3 Centre de Reabilitare Terapeutică ARTAADHD. La fiecare moment în care am reacționat cu „aha”, am simțit că iubirea, știința și spiritualitatea se întâlnesc și pot crea miracole în viața copiilor, familiilor lor sau clienților adulți cărora le-am dat, din umila mea poziție, sens și echilibru.
Care este cea mai mare recompensă din munca cu clienții?
S.G.: Ce poate fi mai minunat decât să iei un copil complet autizat, neconectat la sine, la mama/ tata, oameni, nonverbal, care se autoviolentează ca forma de comunicare a nevoilor și să ajungi să-l vezi alergând prin curte după tine, strigându-te: „Doamna Sandaaa!”, sau când în explorarea terapeutică ajunge pacientul să-și apropie sinele, să-l îmbrățișeze și să-și ia viața în propriile mâini, sunt doar câteva exemple prin care primesc recompense de la Univers. Recompensele vin din lacrimile de bucurie ale părinților, din zâmbetul sincer al copilului și din sentimentul că fiecare zi adaug valoare unei vieți, fie ea de copil sau de adult.
Știința insuflă speranță, spiritualitatea dă sens, iar iubirea le unește pe toate.
Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client?
S.G.: Știu că rezistența vine din nesiguranță, din teamă, din durere experimentate direct sau transgenerațional și de aceea, întâmpin rezistența cu: răbdare, empatie, căldură și explicații clare, argumentate științific dar pe un ton plăcut și adaptat fiecărui nivel de vârstă, educație. Cred că orice scepticism ascunde frică și dorința de sens, iar iubirea poate deschide uși pe care știința doar le intuiește, iar noi suntem un izvor nesecat de iubire.
Unde vezi viitorul domeniului tău?
S.G.: Viitorul stă într-o abordare holistică, vom învăța cu toții să tratăm pacientul, nu disfuncția; întregul, nu doar o parte, așa cum îmi place mie să spun. Să înlocuim modelul puzzle, acolo unde piesele sunt separate cu modelul mandală, adică căldură și interconectare. Sper într-o abordare integrativă: tehnologii moderne, evaluări științifice, dar și terapie spirituală și implicare comunitară, de ce nu, poate vom avea și noi chiar psihologie comunitară, pentru că doar împreună putem. Sunt convinsă că prin toate ce vom face astăzi, vom pune bazele unui mâine în care vom învăța să valorificăm neurodiversitatea și să punem accent pe vindecarea sufletului, nu doar pe ameliorarea simptomelor.
