Ruxandra Curcă: Nu grăbesc dezvoltarea, ci creez contextul în care ea poate apărea — în siguranță, cu sens și în ritmul fiecărei persoane.
Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?
Alegerea mea nu a fost un moment singular, ci un proces care s-a construit în timp, dintr-o curiozitate interioară constantă — o nevoie de a înțelege omul dincolo de ceea ce se vede, dincolo de comportamente, etichete sau contexte episodice.
Privind în urmă, îmi dau seama că fiecare etapă a funcționat ca o punte, parte dintr-un fir de experiențe care par să se fi căutat unele pe altele. Totul a început în contexte în care am fost aproape de copii și adolescenți, acolo unde întrebările apar firesc, iar nevoia de ghidaj se simte autentic. De atunci, această curiozitate nu s-a diminuat, ci s-a rafinat — a rămas o constantă care m-a ghidat conștient, cu consecvență și rigoare, într-un mod care s-a simțit firesc, profund aliniat cu mine și cu felul meu de a fi, ducându-mă spre zonele în care simțeam că e nevoie de mai multă înțelegere, mai multă prezență și mai multă claritate.
În mod firesc, direcția s-a adâncit prin formare și practică, fiecare etapă venind ca o continuare a celei anterioare. Nu ca o succesiune rigidă de decizii, ci ca un parcurs coerent, în care experiențele s-au conectat și au construit sens. Au existat și momente de clarificare — acele puncte în care înțelegi că alegerile potrivite nu sunt neapărat cele planificate în detaliu, ci cele care răspund fidel unei direcții interioare deja conturate.
Astăzi, înțeleg acest parcurs ca pe unul interconectat, în care ritmul, provocările sau schimbările de direcție nu au fost abateri, ci ancore reale de învățare. Ele stau la baza felului în care lucrez — cu flexibilitate, atenție și respect pentru unicitatea fiecărei persoane.
Ceea ce mă motivează este întâlnirea autentică cu fiecare om. Dincolo de vârstă sau de dificultățile prezentate, rămâne aceeași nevoie profundă: de a fi înțeles și de a construi, în propriul ritm, o formă de echilibru. În practica mea, nu caut soluții standard, ci creez, alături de fiecare persoană, un cadru de lucru adaptat, în care claritatea, sensul și funcționalitatea pot fi atinse în mod real.
Lucrez cu copii, adolescenți și adulți, iar experiența acumulată — de la intervenții psihoeducaționale la evaluare clinică și recuperare logopedică — mi-a consolidat convingerea că dezvoltarea nu este liniară și nu poate fi standardizată. Fiecare parcurs are propriul ritm, iar progresul apare acolo unde există consecvență, încurajare și un cadru potrivit.
Practica pe care o realizez la nivel clinic aduce o gamă variată de dificultăți: tulburări de neurodezvoltare (TSA, ADHD), tulburări de limbaj (inclusiv TDL), tulburări de învățare (dislexie, disgrafie, discalculie), tulburări de vorbire (dislalie, bâlbâială, tulburări de ritm și prozodie), tulburări auditive și vizuale, dar și tulburări neurologice (afazie, disartrie, apraxie verbală, recuperare post-AVC). De cele mai multe ori, acestea sunt însoțite de dificultăți emoționale, comportamentale și relaționale, care necesită o abordare integrată și colaborare multidisciplinară.
Motivația mea vine din această complexitate — din responsabilitatea de a construi intervenții care nu doar răspund unei dificultăți punctuale, ci creează un context în care persoana își poate regăsi funcționalitatea, echilibrul și încrederea în propriile resurse.
Care este cea mai mare provocare în dezvoltare?
Una dintre cele mai mari provocări este integrarea — nu doar cognitivă, ci și emoțională și corporală.
În practică, observ frecvent cum ceea ce nu este exprimat emoțional ajunge să fie exprimat prin corp. Somatizarea devine, astfel, un limbaj al stresului neprocesat. Cercetarea la care am contribuit evidențiază modul în care experiențele timpurii, stilurile de atașament și dificultățile de identificare a emoțiilor se interconectează în acest proces.
Dezvoltarea reală presupune mai mult decât insight: presupune capacitatea de a rămâne în contact cu propriile trăiri, de a le înțelege și de a le integra.
Cum rămâi obiectivă în lucrul cu clienții?
Obiectivitatea vine din rigoare, dar se menține prin flexibilitate.
Evaluarea corectă și diferențierea conceptuală sunt esențiale — mai ales în cazuri în care tulburările pot fi ușor confundate (de exemplu, între limbaj și vorbire sau între afazie, apraxie și disartrie). Aceste distincții influențează direct direcția intervenției.
În același timp, nu mă opresc la diagnostic. Integrez o evaluare globală: cognitivă, emoțională, comportamentală și relațională. Pentru că lucrez cu persoane, nu categorii — iar același diagnostic poate arăta diferit de la o persoană la alta și diferit în aceeași persoană, în timp.
Există o abordare esențială în munca ta?
Intervenția începe cu modul în care privesc omul din fața mea și unicitatea acestuia.
Două persoane cu același diagnostic nu vor avea același parcurs. Mai mult, aceeași persoană poate evolua diferit în timp. De aceea, rigoarea științifică trebuie însoțită de flexibilitate și adaptare continuă.
Nu urmăresc să corectez persoana, ci să construiesc un context în care ea poate evolua. Uneori, asta înseamnă și să nu grăbesc procesul — să las spațiu pentru tăceri, pentru ezitări, pentru lucrurile care nu sunt încă pregătite să fie formulate.
Relația nu este doar cadrul intervenției, ci parte activă din proces — locul în care apar siguranța, motivația și progresul.
În lucrul cu copiii, jocul devine un instrument central de evaluare și intervenție — un spațiu în care pot observa autentic procesele cognitive și emoționale. În intervențiile logopedice și psihoeducaționale, urmăresc nu doar răspunsul corect, ci mecanismul prin care acesta este construit.
În recuperarea neurologică, mai ales după AVC, experiența mi-a confirmat că nu reconstruim funcții de la zero, ci facilităm accesul la ceea ce există deja. Dincolo de funcțional, apare și o dimensiune identitară — persoana caută să își regăsească continuitatea. Progresul nu este liniar și nu poate fi forțat, dar poate fi susținut prin intervenții multimodale, sens și relație.
Repetiția produce execuție. Integrarea produce funcționalitate.
Cum gestionezi încărcătura emoțională?
Este o profesie care presupune prezență reală, dar și delimitare clară.
Îmi mențin echilibrul prin reflecție și monitorizare constantă asupra practicii, supervizare și respectarea limitelor profesionale. Emoția este parte din proces, dar rolul meu nu este să o preiau, ci să o înțeleg și să o conțin într-un cadru sigur.
Calitatea intervenției depinde, în mod direct, de echilibrul specialistului.
Ce sfaturi ai pentru cei care vor să urmeze acest drum?
Mai degrabă decât un set de reguli, aș spune că este important să își construiască un mod propriu de a fi în profesie, aflat în cogruență cu felul personal de a fi.
Este un domeniu în care diferențele fine contează — între oameni, între contexte, între mecanisme. Formarea teoretică este esențială, dar capătă sens abia în contact cu practica.
Aș încuraja dezvoltarea unei observații atente, a unei gândiri flexibile și a disponibilității de a învăța constant — nu doar din cursuri, ci din fiecare interacțiune reală.
Cum te dezvolți continuu ca profesionist?
Prin formare continuă, cercetare și integrarea experienței clinice.
Am avut oportunitatea de a contribui la lucrări științifice și de a susține prezentări în domeniul psihologiei și educației, însă una dintre cele mai valoroase resurse de dezvoltare rămâne practica zilnică.
Fiecare situație întâlnită aduce o nouă perspectivă și solicită o nouă adaptare.
Ai avut un moment „aha!”?
Un moment important a fost înțelegerea faptului că progresul nu poate fi standardizat.
Am întâlnit copii cu același diagnostic, dar cu evoluții complet diferite. Am lucrat cu pacienți neurologici la care recuperarea nu a urmat un traseu previzibil.
Aceste experiențe m-au învățat că intervenția nu se aplică, se construiește — împreună cu persoana din fața mea.
Care este cea mai mare recompensă?
Progresele care au sens pentru persoana respectivă.
Un copil care își găsește cuvintele, un adolescent care începe să se înțeleagă, un adult care își recapătă funcționalitatea după un AVC — sunt schimbări care uneori nu par spectaculoase la suprafață, dar sunt profund transformatoare.
Ele construiesc autonomie, încredere și continuitate.
Cum abordezi rezistența?
Rezistența este, de cele mai multe ori, o formă de adaptare.
În loc să o corectez, încerc să înțeleg ce rol are. Fie că vorbim despre evitare, opoziție sau retragere, comportamentul transmite un mesaj.
Când acest mesaj este înțeles, intervenția devine posibilă.
Unde vezi viitorul domeniului?
Într-o direcție integrativă, în care rigoarea științifică se întâlnește cu adaptarea reală la nevoile fiecărei persoane.
Tehnologia va sprijini accesul și monitorizarea progresului, dar nu va înlocui relația.
Cred că viitorul aparține intervențiilor personalizate, construite pe evaluare corectă, colaborare interdisciplinară și o înțelegere profundă a complexității umane.
Pentru că, în final, nu lucrăm cu diagnostice. Lucrăm cu oameni în (re)devenire.
