Dana Traian: Când încetăm să mai luptăm cu emoțiile, ele încep să ne vorbească

Într-o cultură care ne învață adesea să controlăm, să ascundem sau să grăbim emoțiile incomode, relația cu propria lume interioară devine una dintre cele mai mari provocări ale maturizării emoționale. Anxietatea, tristețea, nesiguranța sau frica sunt privite de multe ori ca probleme care trebuie eliminate rapid, nu ca mesaje care cer să fie ascultate. Dar ce se întâmplă atunci când încetăm să mai luptăm cu ele?

Am stat de vorbă cu Dana Traian, psihoterapeut, despre relația cu emoțiile, despre spațiul sigur pe care îl creează terapia și despre felul în care schimbarea începe, uneori, exact în momentul în care cineva se simte ascultat fără judecată. În acest interviu, Dana vorbește despre anxietate, autoreglare emoțională, relația terapeutică și despre ce rămâne esențial în psihoterapie, dincolo de tehnici și de toate transformările lumii moderne.

Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi direct cu oamenii?

Dana Traian: M-a interesat dintotdeauna felul în care oamenii încearcă să înțeleagă experiențele prin care trec și modul diferit în care fiecare dintre noi își explică propria realitate.

Am observat că mulți oameni duc o viață aparent ok – au responsabilități, relații, roluri sociale –, dar în interior rămân neliniștile sau întrebări care nu mai ajung să fie exprimate. Adesea ajung în terapie după ce au făcut totul ca să rezolve: au analizat, au citit, au vorbit cu prieteni sau au încercat pur și simplu să meargă mai departe. Simplul fapt că pot vorbi despre ce trăiesc într-un spațiu sigur devine deja un pas important.

Alegerea psihoterapiei a venit natural, într-un moment de maturizare personală și profesională. 

Care consideri că este cea mai mare provocare în dezvoltarea personală a oamenilor?

D.T.: Relația cu propriile emoții. Mulți am crescut cu ideea că emoțiile „negative” – anxietatea, tristețea, nesiguranța – trebuie controlate sau eliminate cât mai repede. Dar emoțiile nu sunt pozitive sau negative; ele pur și simplu există, iar noi le etichetăm așa din cauza disconfortului pe care îl aduc.

Paradoxul e că, cu cât luptăm mai mult să scăpăm de o emoție, cu atât ea devine mai prezentă. Procesul terapeutic începe când persoana încetează lupta și începe să se întrebe: „De ce simt asta? Ce mesaj are pentru mine?”

Îmi amintesc de cineva care, după câteva ședințe, a spus: „Pentru prima dată nu mai încerc să scap de anxietate. Încerc să o înțeleg.” Din acel moment, totul s-a schimbat.

Fiecare ședință îmi amintește cât de complexă și fragilă poate fi viața noastră interioară dar și  câtă claritate apare când cineva începe să se asculte cu adevărat.

Cum reușești să rămâi obiectivă și imparțială cu clienții?

D.T.: Obiectivitatea vine din cadrul profesional – modele teoretice validate și structură clară. Dar esențială este relația: oamenii au nevoie să simtă că experiența lor este ascultată fără judecată, cu respect și delicatețe. Schimbarea începe adesea exact acolo, în momentul în care cineva descoperă că poate vorbi liber.

Pentru mine, obiectivitatea e susținută și de propriul proces personal continuu. Psihoterapia e una dintre puținele profesii în care instrumentul principal ești tu însuți. Și eu merg în terapie. Este modul prin care rămân atentă la propriul meu proces interior și la felul în care experiențele mele se întâlnesc cu cele ale oamenilor cu care lucrez.

Care este abordarea esențială în munca ta?

D.T.: Formarea mea de bază este terapia cognitiv-comportamentală (TCC), care clarifică legătura dintre gânduri, emoții și comportamente. Lucrăm des cu gândurile automate – acele interpretări rapide ale realității – și cu distorsiuni cognitive, cum ar fi catastrofizarea („dacă s-a întâmplat asta, totul se va prăbuși”) sau gândirea alb-negru („dacă nu e perfect, e un eșec total”). Când aceste tipare devin vizibile, apare și spațiul pentru o perspectivă nouă.

Integrez și elemente din Schema Therapy pentru tipare emoționale mai vechi sau tehnici de hipnoză, când clientul e pregătit.

Cum gestionezi emoțiile sau stresul după ședințe?

D.T.: Autoreglarea emoțională este esențială în practicarea acestei meserii. În cabinet sunt 100% prezentă pentru client, dar după sesiunile de terapie trebuie să-mi regăsesc echilibrul. Pentru mine asta înseamnă mișcare, momente de liniște, reflecție și intervizare profesională.

Am învățat că nu pot fi acolo pentru ceilalți dacă nu-mi păstrez propriul echilibru interior.

Ce sfaturi ai pentru cineva care vrea să intre în acest domeniu?

D.T.: E o profesie care cere răbdare, responsabilitate și autocunoaștere profundă. Formarea e lungă – studiu, practică, supervizare –, dar la fel de important e propriul proces terapeutic: să-ți înțelegi emoțiile și tiparele, ca să poți lucra cu ale altora.

În schimb, aduce satisfacții enorme – intelectuale și umane. Fiecare întâlnire îți oferă o perspectivă nouă asupra modului în care oamenii dau sens vieții lor.

Ai avut un moment „aha” care ți-a schimbat perspectiva?

D.T.: Multe situații, dar una esențială: înțelegerea că schimbarea apare adesea în interiorul relației terapeutice, când cineva se simte cu adevărat în siguranță. Îmi amintesc un client care, după câteva ședințe, a spus: „Aici pot să spun lucruri pe care nu le-am spus nimănui.” Aceste momente îmi reamintesc că ascultarea autentică e catalizatorul principal al transformării.

Care este cea mai mare recompensă în munca ta?

D.T.: Mă gândesc acum la cazurile în care cineva se oprește și spune, cu surprindere: „Acum înțeleg ce mi se întâmplă.” Nu e vorba doar o idee nouă, ci de o înțelegere care vine din interior – și odată cu ea, o liniște pe care persoana n-a mai simțit-o de mult.

A vedea cum emoțiile nu mai sunt văzute ca dușmani de eliminat, ci ca experiențe de integrat – asta înseamnă maturizare emoțională. Pentru mine e un privilegiu să fiu martor la astfel de procese.

Unde vezi viitorul psihoterapiei?

D.T.: E destul de evident faptul că psihoterapia devine din ce în ce mai prezentă în viața oamenilor. În ultimii ani, terapia online a făcut posibil ca multe persoane să aibă acces la sprijin psihologic chiar și atunci când distanța sau contextul de viață ar fi făcut acest lucru dificil.

Modul în care privesc această profesie a fost influențat în mod special de perspectiva dezvoltată de Carl Rogers, care a pus în centrul psihoterapiei relația autentică dintre două persoane. Ideea că schimbarea apare într-un climat de acceptare, înțelegere și prezență umană rămâne, pentru mine, una dintre cele mai valoroase repere.

Eu cred că  dincolo de toate transformările tehnologice, esența acestei profesii va rămâne aceeași: relația umană. Psihoterapia se bazează pe întâlnirea dintre două persoane și pe capacitatea lor de a construi un spațiu de încredere și reflecție. Nu văd cum componenta umană a relației ar putea fi înlocuită de o formă de inteligență artificială, indiferent cât de avansată ar deveni.