Dragoste in vremea carierei

Seviciul ca o competitie

Cand vorbim despre job ca o cursa in care ne inscriem, vorbim despre acele locuri de munca in care ne dorim sa fim avansati si responsabilizati, pentru inceput din dorinta de a demonstra cat de capabili suntem, iar pe urma pentru a nu dezamagi persoanele care ne-au investit cu incredere.

Este o lupta cu sine, pentru prestigiu, pentru completarea stimei de sine, pentru a demonstra, tie si lumii, ca poti, si inca foarte bine.

Cum se traduce asta in practica? Seri petrecute la munca, dead-line-uri care se suprapun, proiecte ce trebuie finalizate cu succes, capacitate nelimitata de munca si rezistenta la stres.

Toate acestea au insa si o limita, de cele mai multe ori cunoscuta sub denumirea de „epuizare“.

Dar chiar si atunci putem fi tentati sa continuam jocul, pentru ca, odata ce spunem „pauza“, multi alti candidati pot sa ne ia locul imediat.

Atentie la asteptari

„Eu nu am plecat la serviciu din prima zi cu dorinte marete de realizare socio-financiaro-profesionala, dar le-am capatat pe parcurs.

Am platit asta cu timp, cu suparare, cu tristete, cu stres si chiar cu sanatate (banuiesc si acum ca gastrita a fost cauzata de stres sau macar de zilele in care uitam sa mai mananc).

Timp mult, exagerat de mult, petrecut de luni pana vineri (si uneori si sambata) la serviciu, atat de mult incat nici dupa vreo doi ani si ceva nu inteleg conceptul de «8 ore de munca pe zi».

Relatia cu omul care este langa mine de 15 ani? Inca extraordinara, dar numai datorita capacitatii lui de intelegere foarte mari; la fel ii este sI rabdarea.

Parinti, prieteni? Si acum imi mai aduc aminte de vremurilein care eram «pretioasa» si nu raspundeam la telefon, fiind prea ocupata.

De fapt, mai ramasese din mine doar Alexandra angajatul, pentru ca Alexandra persoana, omul, femeia, iubita, sotia, fiica, prietena dormea de rupea in tot timpul care ii mai ramasese sa fie persoana, omul, femeia, iubita, sotia, fiica, prietena.

De ce? Pentru ca, pur si simplu, era rupta de oboseala si extenuata fizic si psihic.

Cand mi-am dat seama ca imi este dor de omul de langa mine, cu toate ca dormeam in fiecare noapte langa el (si doar atat, cu saptamanile, pentru ca, da, si viata sexuala mi-a fost afectata), cand mi-am dat seama ca nu stiu exact daca prietenii mei cei mai buni au mai plecat sau nu in vacanta de vara in Grecia, cand mi-am dat seama ca visez noaptea to do list-ul de a doua zi, cand am ajuns la trei sedinte de plans pe saptamana, mi-am dat demisia.“ Alexandra, 31 de ani, director de marketing.

Suferinta in cuplu

Alexandra a stiut cand este momentul sa spuna „stop joc“ si nici azi, un an mai tarziu, nu regreta decizia luata.

Dar cuplul a avut de suferit, asa cum se intampla mereu in asemenea situatii.

De multe ori, intr-un cuplu, doar unul dintre parteneri este prins de propriul job, celalalt traind destul de multe frustrari.

Atat societatea, cat si structura persoanei sunt responsabile pentru acest cerc vicios.

Pe de o parte, exista dorinta de afirmare, pe de alta parte, exista dorinta de a nu avea lipsuri materiale.

Ajungem astfel sa avem lipsuri sufletesti si familiale.

Partenerul care este prins intr-un job solicitant isi doreste, in primul rand, intelegere de la jumatatea sa.

Iar daca in prima faza a relatiei suntem admiratorii unei persoane concentrate pe cariera, succesul acesteia ajunge sa ne fie inamic.

Nevoile personale, afective, sunt blocate de lipsa de timp, de stresul celui ocupat mereu, de lipsa unei comunicari corecte si directe.

De aici decurg discutii in ceea ce priveste „dorinta de a-l schimba pe cel de langa tine“.

Nu este o orientare intentionata, spre a-i face rau celuilalt, ci o convingere ca astfel facem bine cuplului.

Comunicarea devine, din nou, cea mai importanta unealta pentru binele relatiei.

Se spune ca in spatele unui om de succes exista un partener care isi dedica viata exclusiv acestuia, iar daca omul cu succes se poate mandri cu realizarile sale, celalalt este motorul realizarii omului care are succes.

Totusi, capacitatea de daruire altruista, rabdarea, intelegerea fara limite, chiar daca sunt idealurile unei iubiri sincere, sunt parametri coplesitori, ce nu se afla la indemana oricui.

Frustrarea este cel mai mare inamic in aceasta situatie, iar asertivitatea e primul pas spre vindecare.

Partenerul care asteapta acasa, care isi face planuri cu timpul inexistent al celuilalt, trebuie sa-i comunice acestuia dorintele sale fara a reprosa, fara a invinovati. In egala masura, un partener concentrat pe planul profesional trebuie sa acorde intelegere perechii sale si sa gaseasca momente compensatorii pentru anumite lipsuri ale relatiei.

Odata format un cuplu, la baza lui exista dorinta de convietuire, iar de aici decurg negocierile.

Daca acest cuplu devine stabil si se concretizeaza in formarea unei familii, atunci responsabilitatile devin cu totul altele, iar compromisurile sunt mult mai mari.

Efortul sustinut, de ambele parti, comunicarea, intelegerea responsabilitatilor si nevoilor ambilor parteneri sunt necesitati constante pentru functionarea unui astfel de cuplu.

De aceea, un asemenea drum nu este neaparat usor, dar care altul este?