Laura Ghiţă: Dincolo de umbre, spre propriul tău loc

Psychologies: Spui adesea că ești „un căutător și un găsitor”. Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai descoperit despre tine în această călătorie de peste 25 de ani?

Laura Ghiţă: Am început această călătorie intenţionată de regăsire, doar pentru mine și știu că nu am avut nici cel mai mic gând că voi ajunge să lucrez cu oamenii. Dar, după 27 de ani și mii de oameni cu care am lucrat direct, cel mai profund lucru pe care l-am descoperit e că sunt mult mai mult decât știu şi îmi pot imagina. Suntem oameni și suntem parte dintr-un întreg viu –
cu tot ceea ce poate însemna aceasta dincolo de tot ce știm acum din punct de vedere știinţific și – fie că suntem conștienţi și de acord cu asta, fie că negam – suntem conectaţi foarte puternic și profund. Eu am căutat mult timp liniștea în exterior, în relaţii, în realizări, în schimbare… dar liniștea nu vine de acolo.

Atunci când am avut curajul să privesc realitatea exact așa cum este, fără să îmi doresc să o „ajustez”, atunci a apărut liniștea. M-am găsit și regăsit pe mine, în diferite experienţe şi am ajuns să înţeleg că tot ceea ce căutăm – siguranţă, iubire, apartenenţă – se află deja în noi și avem nevoie să reînvăţăm să recunoaștem ceea ce este al nostru.

Cum se transformă, în timp, relaţia unui om cu sine atunci când începe cu adevărat să se privească?
L.G.: În acest proces personal pe măsură ce, pas cu pas, te redescoperi se schimbă tonul interior. Apare blândeţea, conștientizezi monologul dur, cu judecată, începi să îl înţelegi şi treci la ceva mai blând – un dialog cu sens.

Când oamenii reușesc să reducă „gălăgia” așteptărilor – ce ar trebui să fie, ce ar fi trebuit să facă altfel – și privesc cu adevărat înăuntru, văd că fiecare comportament dificil sau blocaj a avut, la un moment dat, un rost protector. Și această protecţie a fost acolo pentru a depăși anumite momente dificile. Și această privire corectă, reală… înmoaie.

Omul realizează că nu este defect şi nu mai simte nevoia să se „repare”. Începe, pur și simplu, să se includă pe sine. E o trecere subtilă, dar imensă – de la luptă la observare, observarea sa, a realităţii. Și abia de aici începe adevărata călătorie de aflare de sine.

În lucrul cu constelaţiile familiale, ce adevăruri despre noi devin imposibil de ignorat?
L.G.: Primul este că aparţinem sistemului nostru de familie și că nu suntem conștienţi de faptul că acest lucru determină o mare parte din viaţa noastră personală. Sistemul familial funcţionează după o logică proprie: nimeni nu poate fi exclus – nici cel care a adus rușine familiei, nici cel care a murit prea devreme, nici cel cu care nu mai vorbim din diferite motive, fie că nu a respectat regulile familiei, fie că a comis acte grave, imorale, a ucis, a furat… nimeni nu poate fi exclus fără ca altcineva din sistem să preia, inconștient, locul sau povara acelei persoane.

Al doilea adevăr e cel al ordinii: viaţa curge mai ușor când respectăm ierarhia generaţiilor. Nu e vorba de supunere oarbă faţă de părinţi. E vorba că ei au venit înaintea noastră și asta contează pentru că, dacă nu respectăm asta, înseamnă că nu suntem de acord cu existenţa noastră, nu respectăm viaţa pe care am primit-o prin ei. Purtăm destinele lor prin noi, fără să știm. Și onorarea lor – nu idealizarea, ci onorarea – e singura cale spre propria noastră libertate.

Cât din viaţa noastră trăim din loialitate faţă de trecutul familiei și cât din alegere conștientă?
L.G.: Fără un proces de explorare, un procent imens din ceea ce facem e condus de loialităţi pe care nici nu le vedem. Dacă tu ai suferit, nu am dreptul eu să fiu fericit, aceasta este dinamica ascunsă. Alegerea conștientă apare abia când facem vizibilă această dinamică, când trecem de la „trăiesc așa pentru că nu știu altfel” la: „văd ce a fost, onorez preţul plătit de voi și aleg să fac ceva bun cu viaţa mea.”

Există un moment în procesul de lucru în care omul „vede” cu adevărat? Cum arată acel moment?
L.G.: Da. Îl recunoști, îl simţi, e o liniște care se lasă brusc. Respiraţia se schimbă, devine
mai lentă, mai adâncă. Corpul se așază alt fel în scaun. Nu e un „văzut” cu ochii fizici, e ceva care cuprinde toată fiinţa. Omul nu mai caută explicaţii. Pur și simplu… recunoaște. E ca o capitulare blândă în faţa adevărului. În secunda aceea, ceva din greutatea de pe umeri se topește și altceva se deschide. Și asta e suficient.

Ce înseamnă, din perspectiva ta, să îţi ocupi locul în propria viaţă?
L.G.: Înseamnă să încetezi să mai fii părintele propriilor tăi părinţi. Sau salvatorul partenerului. Sau cel care rezolvă tot, pentru toţi. Înseamnă să te întorci la locul tău de „cel mic” în raport cu cei care ţi-au dat viaţă și să fii „cel mare” în propria ta existenţă, cu responsabilitate. A-ţi ocupa locul înseamnă să ai demnitatea de a-ţi purta propriul destin, lăsând celorlalţi responsabilitatea pentru ale lor. Când ești la locul tău, nu mai risipești energie. Pur și simplu, ești acolo pentru tine şi cu cine ești tu.

Mulţi oameni caută vindecarea. Dar ce înseamnă vindecarea profundă
L.G.: Eu prefer să nu folosesc cuvântul „vindecare” în sensul în care este înţeles, ca fiind un punct terminus unde totul e rezolvat. Nu există un capăt. Prefer să vorbesc de integrare, de reîntregire. E procesul prin care nu mai respingi nicio parte din tine, din istoria ta, niciun membru al familiei, nicio experienţă trăită. Când ajungi să primești tot ce a fost ca pe o resursă – nu ca pe o condamnare, atunci se schimbă ceva fundamental. E un mod de a trăi, o călătorie continuă de așezare în propriul tău centru.

Cum facem diferenţa între ceea ce simţim cu adevărat și ceea ce am învăţat că „ar trebui” să simţim?
L.G.: Se simte în corp. Am lucrat cu oameni care nu știau că sunt furioși până când corpul lor a arătat-o – tensiunea în maxilar, pumnii strânși fără să-și dea seama. Ceea ce „ar trebui” să simţim vine din cap, e zgomotos, vine cu justificări, cu vinovăţie. Sentimentul autentic e direct, simplu, și chiar dacă e durere, aduce liniște și o formă de claritate. Adevărul are o vibraţie pe care fiecare persoană o recunoaște atunci când îl atinge, nu are nevoie de argumente ca să fie recunoscut.

Ce rol joacă corpul în acest proces?
L.G.: Corpul este cel mai bun prieten al nostru. Corpul nu minte niciodată. Mintea construiește povești, justifică, amână.

Corpul doar arată. Tensiunea din umăr, respiraţia care se oprește, tremur,
palpitaţii, picioarele care vor să fugă, acestea sunt mesaje, răspunsuri. Învăţăm să le citim și totul devine mai clar.

Dacă ai lăsa un singur gând celor care simt că s-au pierdut de ei înșiși, care ar fi acela?
L.G.: Le-aș spune că noi nu suntem aici să împlinim cine știe ce misiuni. Că suntem toţi aici să ne reamintim, să învăţăm să trăim conștient, să explorăm viaţa pentru a crește şi a ne îmbogăţi ca fiinţe. Este un proces continuu, este un drum care trece întotdeauna prin rădăcini. Nu te poţi găsi cu adevărat dacă fugi de cei prin care ai venit. Întoarce-te cu blândeţe spre părinţii tăi, nu ca să îi justifici sau să îi idealizezi, ci ca să îi privești cu ochi noi. Respectă viaţa pe care ai primit-o prin ei și dă-ţi permisiunea să o trăiești pe deplin. Ești deja întreg. Doar privește și recunoaște realitatea.