Frati si surori de ce se detesta
Conflictele infantile dintre frati si surori se rezolva, in general, in adolescenta.
Totusi, uneori, acestea continua sa existe si la maturitate, cand reapar cu regularitate in discutii mai mult sau mai putin furtunoase.
Ca si cum protagonistii n-au crescut deloc. De ce unora le este imposibil sa faca pace, desi sunt adulti?
Inconstientul ignora timpul, ne invata psihanaliza. In el, rivalitatile si ranchiunile din copilarie raman intacte, gata sa iasa la suprafata.
Mai ales daca relatiile familiale au fost deosebit de toxice sau daca individul adult tine sa se agate de ostilitatea de copil, refuzand cu incapatanare sa cedeze, deci sa evolueze.
Iata cateva situatii tip ce determina, de-a lungul anilor, ura dintre frati.
„Sora mea n-ar fi trebuit sa se nasca niciodata“
„Imediat ce mama s-a intors cu ea de la spital, am detestat-o“, declara E., 33 de ani.
„Aveam aproape doi ani. Imi aduc aminte ca a pus-o pe patul meu mic si am tipat: «Vreau sa fac nani, vreau sa fac nani, ia bebele de aici».
In prezent, intre noi e o tacere, nu avem niciun fel de relatie.“
Pentru a evoca socul provocat de sosirea surorii ei mai mici, E. isi regaseste vocea de copil, afectata ca si cum „drama“ s-ar fi petrecut ieri.
„Cu toate acestea“, explica Sylvie Angel, psihiatru, psihanalist si terapeut de familie, „amintirile atat de precise sunt imposibile la varsta de doi ani.
Parintii sunt cei care au relatat intamplarea, facand din ea un mit familial si, cu ocazia asta, mai mult sau mai putin constient, au intretinut ostilitatea dintre cele doua fiice.“
In mod curios, anumiti parinti imaturi chiar se implica in rivalitatile fraterne. Cearta dintre frati este doar o modalitate a copiilor de a-si regla conturile.
Cu toate acestea, ideea conform careia fratele sau sora este o dublura ce trebuie eliminata pare a fi din ce in ce mai raspandita.
„In familiile traditionale, de sase sau mai multi copii, fiecare isi avea locul bine definit.
Azi, in familiile cu doi sau trei frati, inainte de toate, ei sunt rivali“, afirma psihologul Françoise Peille.
Citeste continuarea articolului in revista Psychologies, editia martie 2011
