Perimenopauza. Femeia între două lumi

Seara târziu sau dimineaţa devreme există niște ferestre în timp care ne invită la reflecţie. Într-una dintre ele mi-am dat seama că sunt perioade în viaţă când tot ceea ce ai știut despre tine începe, aproape imperceptibil, să nu mai fie suficient. Nu se întâmplă nimic spectaculos și nu există o zi anume în care să te trezești spunând „de astăzi sunt altă femeie”.

Timid sau dureros de zgomotos, observi că stâlpii tăi de siguranţă nu mai funcţionează la fel: corpul nu mai răspunde ca înainte, somnul nu mai spune „prezent” imediat ce îl chemi, energia se consumă aproape instantaneu, emoţiile vin în valuri tot mai greu de înţeles, iar imaginea din oglindă îţi poate părea, în anumite dimineţi, surprinzător de străină.
Am început să mă întreb și eu despre toate acestea. Și, pentru că nu aveam un răspuns clar, am simţit cât de ușor este să continui să funcţionezi, să muncești, să ai grijă de ceilalţi, în timp ce undeva, într-un colţișor din tine, ceva se schimbă. Mergeam înainte pentru că nu găsisem încă cuvintele potrivite pentru ceea ce mi se întâmpla.

Apoi o prietenă mi-a povestit despre tunelul Gotthard. În 2010, după aproape două decenii de muncă, tunelul de bază a fost străpuns în adâncul Alpilor: 57,1 kilometri de rocă legând nordul și sudul Europei. M-a fascinat ideea de la baza lui: oamenii nu au încercat să mute muntele. Au acceptat că el există și au construit un drum prin el. Atunci am avut un declic: legătura dintre acest tunel și perioada prin care treceam, perimenopauza. Și aici există un munte pe care nu îl putem muta. Timpul se scurge, corpul se modifică, fertilitatea se transformă, copiii cresc, relaţiile se schimbă. Putem întârzia unele schimbări, le putem înţelege și trata, dar nu putem opri la infinit traversarea.

Freud spunea că Eul este, înainte de toate, un Eu corporal. Am înţeles ce voia să spună abia când corpul meu a început să se schimbe. Nu trăim într-un corp pe care îl purtăm ca pe un obiect; trăim prin el — prin felul în care ne mișcăm, ne privim și suntem privite.
Poate de aceea auzim atât de des „nu mă mai recunosc” de la femeile care traversează această perioadă. Ele nu vorbesc doar despre kilograme, riduri sau bufeuri, ci despre o ruptură mai profundă: între imaginea pe care au avut-o despre ele însele și femeia care își face acum tot mai mult loc.

Am fost învăţate să legăm feminitatea de tinereţe, frumuseţe, fertilitate și grijă pentru ceilalţi. Iar când acestea încep să se schimbe, apare o întrebare pe care rar o spunem cu voce tare: dacă nu mai sunt la fel de tânără, la fel de utilă, la fel de rapidă, ce mai rămâne din mine? Cine mai sunt eu acum? Aici, teoria Melaniei Klein despre pierdere și ambivalenţă mi se pare relevantă. O femeie poate fi recunoscătoare pentru viaţa pe care a construit-o și, în același timp, să plângă după ceea ce se termină. Poate să-și iubească enorm copiii și să sufere că ei nu mai au aceeași nevoie de ea. Aceste lucruri nu se exclud. Maturitatea începe tocmai atunci când le putem ţine împreună, fără să alegem între ele.

Una dintre cele mai puţin discutate experienţe ale perimenopauzei este doliul. Nu avem niciun ritual pentru el, niciun spaţiu în care o femeie să poată spune că îi este dor de tinereţea ei fără să fie îndemnată să „se accepte” sau să „se reinventeze”. S-ar putea ca, înainte de reinventare, să fie nevoie mai întâi de doliu pentru toate versiunile noastre lăsate în urmă fără rămas-bun: femeia de la 20, de la 30, de la 40 de ani. Bowlby vorbea despre nevoia de bază sigură — relaţia care ne permite să plecăm în lume și să ne întoarcem fără să ne pierdem. Câte femei au fost, ani întregi, baza sigură a celorlalţi? Cine are grijă de femeia care a avut grijă de toţi?

Poate că perimenopauza ne aduce în faţa întrebării lui Erich Fromm: a avea sau a fi? O mare parte din identitatea noastră e construită în jurul lui „a avea”: un anumit corp, tinereţe, succes, aprecierea celorlalţi. Acesta este marele paradox: tocmai când pierdem lucrurile prin care ne-am definit, avem șansa să aflăm cine suntem fără ele.
De aceea îmi place imaginea tunelului. Femeia aflată în perimenopauză este între două lumi: nu mai este cu totul cea care a fost, dar încă nu o cunoaște pe cea care urmează să devină. Acest „încă nu știu” poate fi greu de suportat, dar și incitant, pentru că în spatele suferinţei pierderii stă, bine mascată, curiozitatea descoperirii.

Oamenii care au construit Gotthard nu au mutat muntele. Au intrat în el, au lucrat în întuneric și au înaintat centimetru cu centimetru. Nici noi nu putem muta timpul sau opri corpul. Avem însă șansa de a construi un drum din tot ceea ce ni se întâmplă: din frică, pierdere, furie, dor și întrebări.

Femeia care va ieși din tunel nu va mai semăna cu cea care a intrat. Nu pentru că s-a pierdut pe drum, ci pentru că, traversând întunericul, s-a întâlnit cu ea însăși, dincolo de roluri și așteptări. Iar întrebarea perimenopauzei nu este „cum rămân femeia care am fost?”, ci una mult mai eliberatoare: cine pot deveni acum?
Nu să mutăm muntele. Ci să construim un drum, fix așa cum vrem noi, prin el.