Ce ne spune corpul?
Așa cum ne spune Pascal nu este în firea noastră să ne odihnim (complet sau prea mult ); acest lucru ar echivala cu moartea. Firea noastră constă în mișcare.
Sub asaltul traumatismelor (universale sau personale), confruntat cu durerea (fizică sau sub formă sfâşierilor interioare), omul este capabil să creeze: ori o nevroză, ori o psihoză (sau poate o perversiune sexuală), dar și vise, opere de artă, și (greu de spus, dacă mai întâi sau în ultima instanța), maladii psihosomatice. Și, dacă în ceea ce privește alegerea formei de manifestare, pare că individul nu are prea multe de spus, are o tendința de a rezista cu îndârjire la tot ceea ce riscă să șubrezească această fortăreață psihică, de existența căreia abia dacă este conștient, deoarece a locuit dintotdeauna înăuntrul ei.
În cele din urmă, individul urmărește să rămână în viață (biologică și/sau psihică), să se realizeze în planurile pulsional și narcisic, să păstreze neschimbată identitatea astfel construită și să contracareze orice amenință aceste aspirații.
Ca o primă idee a articolului ar fi de spus faptul că într-o situație în care psihicul refuză durerea sau conflictul, corpul – acest computer implacabil – riscă să răspundă în locul lui. Corpul însuși, devine un adevărat câmp de bătălie, ca și cum lupta arhaică ce se exprimă aici ar cere acest preț pentru a se face auzită, iar manifestările psihosomstice ne apar ca adevărate purtătoare ale instinctului de moarte. Soma răspunde la amenințările psihice ca și cum ar fi niște amenințări biologice. Și pentru că sunt implicate aceste două părți (psihicul și somaticul) autoarea își pune întrebarea dacă acesta este un domeniu în care are ce căuta un psihanalist, recunoscând contribuția recentă (avem de-a face cu o lucrare scrisă pe la începutul anilor ’70) și, mai degrabă ambiguă a psihanalizei pe acest teritoriu. De aceea este cât se poate de legitimă întrebarea: „Cu ce ureche aude psihanalistul corpul analizanţilor săi și mesajele mute ale somei? Și asta având în vedere că, oricum, confruntat cu traumatismele existenței, fiecare om are un prag dincolo de care riscă să somatizeze.
De multe ori, corpul se declară bolnav exact în momentele în care apărările nevrotice, psihotice sau de altă natură (psihică) dau greș, când încep să se clatine în funcționarea lor.
Primele exemple de somatizări le vom găsi încă în operele lui S. Freud: este vorba de isteria de conversie și de nevroză actuală. În isterie avem de-a face cu un veritabil salt al psihicului în corp, în timp ce în acest tip de nevroză frontieră dintre psyche și soma este trecută în sens invers, dinspre corp către psihic. Freud a considerat că, în ambele cazuri, cauza este de natură sexuală, doar că, în primul caz, originea trebuie căutată în trecutul îndepărtat, în timp ce, în al doilea exemplu, originea se găsește în frustrarea pulsiunilor libidinale din prezent. Putem spune că, în isterie, soma împrumută funcțiile psyche-ului pentru a traduce simbolic conflictele pulsionale.
Doar că manifestarea psihosomatică se anunță fără surle și trâmbițe, dar, în schimb, se continuă cu o precizie mortală. Manifestarea este reglementată de legi biologice, nu psihologice, iar corpul nu devine simbolic decât atunci când intră într-o relație de sens cu alte elemente. În somatizare, corpul nu mai vorbește, ci acționează.
Despre afecțiunile organice apărute în absența vreunui agent patogen, unii cercetători, pornind de la maladie, au încercat să stabilească anumite corelații cu viață afectivă, în timp ce alții au încercat să descifreze o semnificație simbolică, ba chiar să și construiască fantasme care ar fi susținut manifestări psihosomatice specifice. Această ultimă adordare, însă, nu ne aduce informații despre cauza transformărilor somatice.
Dacă este să vorbim despre modelul teoretic al Școlii psihosomatice pariziene putem spune că avem de a face cu o teorie economică a transformării psihosomatice, bazată pe conceptul unui blocaj în capacitatea de a reprezenta sau de a elabora cererile instinctuale pe care corpul le adresează psihicului. Deci, oarecum invers decât a căuta sensul (ca în isterie), considerând că avem de-a face cu o carență în capacitatea de a reprezenta conflictul – de unde și imposibilitatea refulării.
În analiză, descoperim, la mai toată lumea, urme ale unei veritabile rupturi între psyche și soma, doar că, la unii, clivajul este profund. Identitatea omului se construiește în jurul a doi poli: absența și diferența. Dacă acești doi poli nu au fost investiți libidinal riscăm ori ca Eul să se dezintegreze, ori ca trupul să evolueze pe cont propriu, ca un străin.
Acest corp trebuie auzit de analistul cu ureche psihosomatică. Corpul și viața somatică sunt interesante pentru analiză, în primul rând, prin capacitatea lor de a se lăsa reprezentate ca obiect psihic.
Nu trebuie uitat că, deși maladiile psihosomatice riscă să-i aducă subiectului o moarte prematură, scopul fundamental al acestei apărări anacronice este, totuși, supraviețuirea.
Bibliografie: Mc.Dougall, Joyce – Pledoarie pentru o anumită anormalitate, Ed. Trei, București, 2008
Decebal Virgiliu Giurcă este psihanalist cu peste 15 ani de experiență în domeniul dezvoltării personale și spirituale.
Mulțumim pentru articol! Este interesant și util. Intr-adevar corpul simte fiecare conflict pe care îl trăim conștient sau nu. Si cartea amintită pare bună de citit.