In toate povestile cu si despre copii se vorbeste despre dragostea de mama. Ma intreb din ce cauza eu n-am avut parte de asa ceva? Nici acum nu am inteles logica acuzatiilor care mi-au fost aduse ani de zile, incepand cu varsta frageda. Daca eu nu apaream pe lume, parintii mei nu s-ar fi casatorit, daca eu nu eram alta ar fi fost viata lor, daca eu nu eram n-ar mai fi fost necesare cheltuieli pe haine sau pantofi etc.
Am ajuns la varsta maturitatii si inca n-am reusit sa trec peste acele amintiri. Nu sunt sigura sa pot ierta o mama care ma batea cu salbaticie pentru orice mica greseala, o mama care blestema ziua si ceasul in care m-a adus pe lume si care se ruga la icoane sa mor.
Nu stiu daca un asemenea lucru poate fi iertat. Si acum ma gandesc cu lacrimi la zilele pe care le-am trait pana la 18 ani, cand am plecat de acasa, slabind legaturile cu familia pana la a le intrerupe definitiv. Ani de zile mi-am plans de mila (cateodata o mai fac si acum), ani de zile nu am avut curaj sa incep o relatie. Am ajuns sa fiu o persoana cu un psihic fragil pe care o poti rani foarte usor si care nu stie cum sa treaca nici in ziua de azi peste acele momente grele. Sau reactionez brutal sau incep sa plang.
Problema este ca m-am saturat de amintirile astea rele, dar cum sa le indepartez din mintea mea? Chiar si acum mi se strange pielea pe mine cand vad la stiri sau vreun film cu subiect despre violenta asupra copiilor. Ce ar trebui sa fac sa pot ierta si uita?
>
