Ce pot sa spun eu despre copilaria mea? Nu am avut asa ceva. Tin minte si acum scandalurile tatalui meu care era alcoolic, tin minte bataile, tin minte cat de urat facea daca nu avea bautura. Tin minte cum munceam ca sa putem trai, nu pot uita rusinea care ma manca fata de alti copii si de alti oameni care ma intrebau mereu daca tatal meu mai bea. Nu stiu de ce faceau asa ceva, probabil din rautate. Nu era de ajuns cat sufeream acasa mai trebuia sa sufar si in public datoarita rusinii. Cand aveam 12 ani s-a imbolnavit de cancer de la atata bautura si tigari si dupa un an a murit. Mama si-a pierdut locul de munca ingrijindu-l pe el si sacrificandu-ne pe noi. Eu si fratele meu... Singura mea bucurie din copilarie era cand mergeam la bunica mea unde simteam adevarata iubire si singurele fiinte care imi mai alinau suferinta erau cateii si pisicile mele. Atat de rau era in copilaria mea incat ca sa ies din acele stari de suparare traiam intr-o lume a mea in care eram cea mai fericita, cea mai bogata, cea mai iubita, adica tot ce nu aveam in realitate. Dar din pacte era doar o lume virtuala din care ma trezeam de fiecare data cand venea tatal meu acasa. Am muncit, am invatat, am ajuns la facultate, am terminat facultatea, acum sunt bine dar anii in care ar fi trebuit sa fiu fericita si sa nu simt greutatile vietii s-au dus si nu mai revin niciodata. Ma mir ca nu am innebunit, dar oricum sunt sechele in urma traumelor din copilarie si nu cred ca le voi uita niciodata. Nu inteleg parintii care in loc sa ajute copiii ii chinuie. Va multumesc pentru atentia acordata.
>
