Plictiseala, furie, afectiune... De ce emotii sunt traversati terapeutii nostri atunci cand ne asculta? Chiar sunt atat de neutri si de binevoitori? Iata cateva raspunsuri la intrebari pe care nu indrazneam sa le punem. Relatia client-terapeut nu este una banala. Practic, cel din fotoliu ne stie gandurile cele mai intime, unele chiar penibile. Sa nu aiba asta niciun ecou in el?
Toti pacientii sunt curiosi sa stie ce sentimente le inspira terapeutului lor.
Aceasta curiozitate le este dictata de transfer, acea legatura afectiva speciala care il uneste pe pacient de terapeutul sau.
Iar pentru a desemna ceea ce terapeutul simte emotional fata de pacient, se vorbeste despre „contratransfer“.
Teoretic, toti terapeutii, indiferent de orientare, sunt rugati sa respecte asa-numita „neutralitate binevoitoare“.
Concret, trebuie sa se fereasca sa directioneze pacientii in functie de valorile si idealurile personale.
Dar, in realitate, neutralitatea terapeutului nu il impiedica pe acesta sa simta anumite emotii, cu care fiecare se „joaca“ si le exprima in maniera proprie.
Alaturi de „neutralitate“ se mai privilegiaza si bunavointa, pentru ca, in final, cu totii suntem oameni. Asa ca, da, terapeutul mai simte compasiune.
De exemplu, daca ramane rece atunci cand un pacient ii vorbeste despre moartea unui copil, este monstruos.
De altfel, prea multa raceala face imposibil lucrul cu pacientii depresivi sau anxiosi.
Acestia fie vor renunta la terapie, fie vor merge spre mai rau daca decid sa ramana.
Pentru a practica cu succes aceasta meserie, se mai impune un minimum de empatie, caci numai punandu-se in pielea pacientului, terapeutul il va putea in-
telege mai bine.
Ma place?
Este vorba, desigur, despre un minimum de simpatie, intrucat pacientii si terapeutii se aleg liber unii pe altii.
„Bineinteles ca tin la pacientii mei“, afirma o psihanalista si psihoterapeuta. „Este o legatura platonica, asemanatoare cu dragostea de viata, o dragoste paternala si maternala in acelasi timp, niciodata posesiva. Sunt acolo pentru a-i ajuta sa zboare cu propriile aripi. Ma bucur foarte mult cand progreseaza.“
La fel ca si in familie, in cabinetele de psihoterapie exista cateodata anumite simpatii.
„Am si eu pacientii mei preferati“, nuanteaza alt psihoterapeut. „Simpatiile mele nu sunt pacientii cei mai frumosi sau cei mai straluciti. Sunt aceia care, gratie creativitatii lor, dorintei de a intelege, ma ajuta sa dezvolt mai bine anumite notiuni teoretice pe care vreau sa le lucrez.“
Are stari sufletesti?
Terapeutul nu este un sfant. Poate fi exasperat, poate sa se plictiseasca sau chiar sa se simta stanjenit. Totusi, formatia sa il protejeaza de reactii prea puternice.
„Mi se intampla sa ma simt devorat de catre pacientii paranoici care pretind ca se umplu de microbi in cabinetul meu, care ma acuza ca le vreau raul“, spune Nicolas Morvan, psihoterapeut.
„Sau ma simt inconfortabil fata de pacientii care folosesc trei cutii de batiste si plang fara a spune nimic, sedinta dupa sedinta.“
„Sunt putin geloasa daca un pacient imi vorbeste ore in sir despre o analista formidabila pe care a intalnit-o la o cina, atat de fina si de bine pregatita profesional incat a stiut imediat sa denumeasca sursa problemelor sale. Dar nu ma las pacalita de gelozie. Ma intreb de ce simt asta si de ce pacientul a ales sa aduca in discutie acel subiect“, afirma altcineva.
Nathalie Humbert, psihoterapeut: „O pacienta venea mereu la cabinet cu suluri de hartie igienica care ii ieseau din geanta. Eram iritata si mi se parea ca aceasta femeie se complacea masochist intr-o situatie teribila. Intr-o zi, pur si simplu i-am aruncat sulurile. Aceasta interventie deloc calculata a produs o schimbare decisiva in terapia ei si in raportul pe care il avea cu suferinta. La urmatoarele sedinte nu a mai venit cu hartia igienica.“
