Pasii principali in meseria de parinte

Nu ne nastem cu aptitudinile care ne transforma automat in parinti perfecti. Asa apar, in doar cateva luni si in ciuda imenselor satisfactii pe care le ofera un bebelus, dificultatile firesti...

Ocititoare se confesea­za: „La maternitate, am fost pu­sa in tema cu noile mele sarcini in doar cate­va zile. Apoi deodata m-am trezit pa­rasutata impreuna cu bebelusul meu pe trotuarul din fata clinicii. M-am simtit dezorientata. Ramase­sem cu toate pe cap!“, spune cu privirea ingrijorata o proaspata ma­mi­ca.

Evident, nu te nasti mama sau tatal zilei de maine. Dorinta de a avea un copil, apoi perioada sarcinii, nasterea si inca un an dupa nastere inseamna pentru cei doi parinti un proces de maturizare psihica in egala masura fundamental si bulversant. O veritabila criza de identitate ii loveste mai mult sau mai putin brutal. O criza care implica nici mai mult nici mai putin decat sa incetezi sa fii copilul parintilor tai, pentru a deveni parintele copiilor tai.

Despre acest proces interior se vor­beste, inca, prea putin. Dar intensitatea dificultatilor de care se lovesc parintii este pe masura imenselor si ineditelor bucurii si satisfactii pe care le-o ofera bebelusul. Nu este vor­ba de o patologie, ci de o maturizare. „Momentul nasterii unui copil (primul in special) este pe cat de frumos, pe atat de plin de intrebari. Siguranta pe care o aveai inainte pare a fi spulberata de mica faptura pe care nu stii nici macar sa o tii in bra­te. Te gasesti in postura unei persoa­ne care trebuie sa invete pas cu pas ce inseamna jobul de parinte“, spune medicul pediatru Dana Nicorici.

Nasterea te face vulnerabila...

Intoarcerea acasa, cu nou-nascutul in brate, nu este asa de idilica precum se crede. Este, in realitate, o etapa soc. Un bebelus nu doarme o noapte intreaga decat in jurul varstei de trei luni, uneori mai tarziu, alteori mai devreme. Astfel, in momentul in care mama ar avea nevoie sa recupereze, sa se odihneasca, ea de fapt isi tulbura bioritmul: sa fii trezita noaptea pentru a-ti hrani si schimba bebelusul de scutece, sa te ocupi, ziua, de treburile casnice dintr-o casa devine repede un fel de hartuire. Orice femeie care traieste aceasta experienta se simte rapid depasita, ceea ce o face considerabil mai fragila.

Totul este motiv de intrebari: „De ce plange 18 ore si jumatate?“, „Regurgiteaza... Poate este alergic la laptele meu? Ma respinge?“ etc.

„Principala temere exprimata este legata de posibilitatea/imposibilitatea alaptarii. Pe buna dreptate, alaptatul este benefic in special pentru copil (laptele de mama este sigur, echilibrat in principii nutritive, asigura transfer de factori antiinfectiosi, da senzatie de satietate, este usor de administrat), dar si pentru mama (protejeaza impotriva aparitiei cancerului de san, de col uterin) si, cel mai important, realizeaza legatura afectiva mama-copil. Ideal ar fi ca mamele sa alapteze (si trebuie sa depuna efort pentru instalarea si men­tinerea laptelui), dar copii cresc bine si cu formule de lapte praf si nu trebuie sa se simta frustrate, nu trebuie sa se simta mai pu­tin mame daca nu alapteaza.

Tot legata de alaptat este si ingrijorarea cu privire la cantitatea de lapte pe care o primeste bebe (se satura sau nu?). Daca bebelusul murdareste scutecul, daca doarme linistit dupa masa 2-3 ore, daca creste in greutate, inseamna ca se satura. Alte probleme care le pun in dificultate pe proaspetele mamici ar fi: imbaierea nou nascutului (multe mamici apeland la bunici sau la alte persoane pentru a realiza acest act care, de fapt, este extrem de placut pentru bebe) sau ingrijirea bontului ombilical.

Pot exista si multiple temeri nejustificate sau exagerate care depa­sesc granita normalului si se in­cadreaza in depresia postpartum ce poate aparea la unele mamici la 2-3 saptamani dupa nastere“, explica dr. Dana Nicorici.

Eu si mama copilului meu

Cu toate aceste griji care absorb atentia proaspetei mamici, intoarcerea la sine nu este deloc sinonima cu intoarcere „in tine“. Ii va trebui timp tinerei mame ca sa se regaseasca. Pentru o femeie casa ei simbolizeaza interiorul corpului ei. Daca o considera curata si aranjata – gratie ajutorului dat de o menajera angajata, de exemplu – asta o va ajuta sa se reorganizeze psihic si sa-si restaureze parerea de sine „narcisista“.

Altfel spus, o buna organizare si un pact intre cei doi parinti va fi indispensabil. La adapostul acestui „co­con interior“, tanara mama se simte in siguranta si se poate lasa sa regreseze normal, la fel de vulnerabila si dependenta ca si bebelusul sau. Astfel, ea se lasa „locuita“ de acea preocupare materna primara, puterea de a anticipa nevoile bebelusului ei si de a se identifica cu ele.

Voi fi o mama buna?

„De fiecare data cand ii fac baie, bebelusul meu urla. Ce fac rau? Cu tatal sau cu mama mea, el se calmeaza. Adesea, ma simt de parca maternitatea m-a daramat...“

Neexperimentati, parintii se simt nedreptatiti si demotivati. Acest trac este in special legat de redistribuirea rolurilor la sosirea bebelusului. Se aflau intr-o relatie duala, se regasesc intr-o triada in care se rejoaca inconstient problematica noastra oedipiana: femeia se pozitioneaza in locul mamei sale, barbatul in locul propriului sau tata etc.

„Sunt mai putin buna decat mama mea, nu voi sti niciodata cum sa ma port, nu voi sti sa-mi iubesc copilul; tipetele lui ma omoara si apoi sfarsesc prin a-l pasa...“ Adesea, tanara mama nu isi da voie, inconstient, sa faca lucrurile mai bine decat mama sa, s-o „detroneze“: fie ca a fost convinsa ca face lucrurile mai putin bine decat aceas­ta, fie ca nu-si permite s-o egaleze. In spatele tuturor acestora, ramane intrebarea asupra capacitatii ei de a-si iubi bebelusul, cu formularea: „sunt capabila sa fiu o mama buna?“