Consiliera de specialitate a serialului Dr. House si autoarea volumului Fiecare pacient spune o poveste, tradus recent la Editura Trei, explica de ce noul Sherlock Holmes nu poate fi decat medic si povesteste cateva dintre cele mai stranii cazuri din experienta sa de diagnostician. Lisa Sanders este medic si jurnalist. Din 2002 scrie in The New York Times o rubrica intitulata Diagnostic. Aceasta rubrica a fost inspiratia pentru serialul de televiziune Dr. House.
Sherlock Holmes este des invocat in cartea dumneavoastra. Ce poate invata un medic rezident de la maestrul detectivilor?
Lisa Sanders: Sherlock Holmes a devenit celebru mai ales datorita simtului ascutit al observatiei si talentului de a crea povesti pornind de la descoperirile sale.
Asta facem si noi, diagnosticienii, zi de zi. Cred foarte mult ca la baza oricarei interactiuni doctor-pacient sta si un dram de intriga detectivistica.
Caci ce facem noi este sa ascultam o poveste, sa realizam un examen medical (observatiile noastre) si apoi sa construim o poveste sau mai multe povesti care sa lamureasca in vreun fel datele pe care le avem.
Iar aceste povesti diferite poarta numele de „diagnostic diferentiat“. Ulterior, urmarim evolutia pacientului si, folosindu-ne de informatii suplimentare, incercam sa vedem care dintre povesti se adevereste.
Care este cel mai dificil diagnostic pe care l-ati pus in cariera dumneavoastra?
L.S.: Hm, sunt multe… Cand am inceput sa scriu editoriale in New York Times, primul articol a fost, intr-adevar, despre unul dintre cele mai grele diagnostice.
Este vorba despre o tanara care suferea de convulsii ce nu raspundeau la tratament. Era bolnava si aproape pe moarte. Pana la urma, am gasit ca sufera de sindromul Münchausen.
Dar au fost si alte cazuri la fel de grele. Am avut pacienti din toate cele patru colturi ale lumii. A trebuit sa pun diagnostice de febra tifoida si de febra Dengue.
Un diagnostic pe care era cat pe-aici sa-l gresesc a fost in cazul unui pacient care suferea de „boala gatului stramb“ (torticolis) ca efect secundar la un tratament cu haloperidol – gatul ii era atat de contractat, incat nu putea privi decat peste umarul sau stang.
Oricum, e greu sa vorbesti aici despre vina de a nu fi detectat aceasta problema pe care, pana la urma, am dibuit-o.
Colegii dumneavoastra v-au povestit o multime de cazuri cu diagnostice stranii, o parte putand fi regasite si in carte. Care vi se pare cel mai ciudat?
L.S.: Nu stiu daca pot sa-l aleg pe cel mai bizar, pentru ca mi s-au spus multe povesti iesite din comun.
Recent, am scris despre o pacienta care avea pielea inrosita de parca ar fi fost biciuita. Pana la urma, doctorul ei s-a „prins“ ca e vorba despre o eruptie care ar veni de la niste ciuperci asiatice care n-au fost gatite indeajuns.
Imi mai vine in minte un caz in care un pacient se simtea pe zi ce trece tot mai rau – de fapt, s-a dovedit ca avea o intoleranta la doza de cupru din adezivul dentar.
Un alt caz straniu este cel al unei femei care a devenit psihotica si apoi a intrat in coma din cauza unei tumori benigne, care producea la nivelul creierului o enzima ce, la randul ei, determina sistemul imunitar sa atace sistemul nervos.
