Cu ceva vreme in urma, eram prinsa in vartejul unor ganduri despre ceea ce vreau sa fac si nu iese, ce nu iese bine, etc. Ca toata lumea, am si eu repertoriul meu de neimpliniri, de piedici reale sau imaginare, de nemultumiri si de plictiseli. Perioada aceasta a durat o vreme, pana cand o veste foarte proasta legata de mama unei prietene a sosit prin telefon, dandu-mi o palma (metaforica) si punand lucrurile in perspectiva
Nemultumirile mele erau derizorii, prin comparatie. Nu pot spune ca m-am simtit jenata de tracasarile mele, dar le-am dat cu totul alta dimensiune.
Editorialul acesta este o pledoarie pentru a constientiza cat suntem de norocosi. Numai cand o mare nefericire loveste pe cineva semnificativ noua (dar nu atat de semnificativ incat sa preluam povara afectiva), primim o lectie utila.
Cinic spus, ceea ce li „se intampla numai altora“ – cliseul prin care ne scuturam de frica – ar trebui sa ne invete, simetric, faptul ca, daca noua nu ni s-a intamplat, suntem infinit de norocosi si trebuie sa devenim constienti in fiecare clipa de acest lucru. Sa devenim constienti de sanatatea de care ne bucuram, de job-ul pe care il avem (in ziua de azi a devenit un plus absolut sa stii ca ai un job, daca e placut, cu atat mai bine), de familie, de un film exceptional sau macar de o comedie decenta, de casa, de o zi calda de toamna sau de zbenguielile unui catel fericit.
Toate acele lucruri marunte, pe care nu le vedem. Ar trebui sa ne antrenam activ sa le vedem, sa ne antrenam asa cum o facem fizic, la sala, repetand anumite exercitii, ca sa creasca masa musculara pe bicepsi sau pe abdomen. De ce? Pentru ca ele sunt ancorele care ne tin pe linia de plutire. Evolutia a pus in noi aplecarea de a fi mai atenti la ceea ce ne lipseste, ne pune in pericol pe noi si pe cei iubiti, ne afecteaza viata, existenta. Numai ca, in complicata noastra viata din prezent, pierdem dimensiunea adevaratelor probleme si ne dam cu capul de pereti pentru fleacuri.
Mai cred insa ca si francezii au dreptate: „comparaison n’est pas raison“. Nu ajunge sa iti compari experienta ta (mai buna) cu a altuia (mai nefericita) ca sa sari in sus de bucurie. Suntem, fiecare, rodul unor experiente, evolutii si contexte unice, care ne legitimeaza aspiratiile in interiorul acestora. Suntem unici si avem scopuri individualizate.
Nu spun ca trebuie sa ne reducem asteptarile, aspiratiile, si sa traim pe burta nedorind nimic sau visand numai sa fim sanatosi si sa avem stomacul plin („fericit cel ce nu asteapta nimic, caci acela nu va fi dezamagit“, spune o butada, si ma amuz de fiecare data de intelepciunea ei).
Inaltimea aspiratiilor noastre spune enorm despre stima de sine si ceea ce ne face umani. Sa vrei sa ai in casa o opera de arta mi se pare legitim, chiar daca este o aspiratie elitista, si neindeplinirea ei poate fi o frustrare de neinteles pentru altcineva. Sa vrei sa studiezi la o universitate foarte scumpa, la fel.
Nu cred ca exista o ierarhie a aspiratiilor. Dar cred ca nu facem destul in a ne bucura de lucrurile simple, bune, cu miez, la care avem acces fara bani si fara chinuri, de o relatie buna (vi se pare ...de colo?!), de copii veseli, de un ceai cald, de toamna si de iarna. Si mai cred ca aceste lucruri trebuie contemplate zilnic (sa zicem, cate zece minute de pauza si de privire atenta imprejur), ca sa invatam sa ne dam seama ca suntem norocosi.
