Mi s-a intamplat de curand sa incerc sa ma relaxez la o bere si sa imi stea capul numai la ce am de facut in redactie. Sunt, de felul meu, o hiperresponsabila. Nu stiu daca este o calitate sau un defect.
Probabil ca depinde de rezultat sau de stresul pe care il imprim altora. Cu cat alungam din minte gandurile intruzive despre deadline si texte de venit de la colaboratori si cheltuieli redactionale si intalniri de bifat, cu atat ele, gandurile, se inghesuiau in campul constiintei mele, dandu-mi un sentiment oarecum agreabil, de eficienta. Si obosindu-ma teribil, in aceeasi masura.
Sunt sigura ca nu sunt un caz rar cu astfel de obsesii (si insomnii, nu rareori). Noi, romanii, nu prea stim sa ne relaxam.
Parerea mea. Ne este strain ceea ce francezii numesc atat de seducator lacher prise, expresia care denumeste „renuntarea la control“. Ne agitam intens, pana cand agitatia ne intra in sange, in reflex, in cafeaua de dimineata. Depindem de internet, suntem aproape deprimati daca nu avem mesaje de e-mail cat de cat relevante intr-o zi, suntem fericiti daca reusim sa mai facem azi ceva din ceea ce era de facut maine... posibil sa generalizez eu.
Probabil ca o parte dintre cei care citesc acest editorial vor zambi in barba: „Who, mee?“, gandindu-se ca, pe ei, sarcinile zilnice ii motiveaza la limita rezistentei, cat sa nu le lase cat colo. Si aici cred ca este vorba despre doua extreme: cei workoholici, perfectionisti si obositori si cei placizi.
Intre aceste grupuri s-ar situa cei putini care stiu sa munceasca stabilind corect prioritatile si reusind sa se decupleze de job la plecarea de la birou. Cei care nu se razbuna pe partener pentru ca a fost sefa acida, si care mai au ceva resurse si imaginatie pentru a se juca cu propriii copii si dupa ora 18,30, intr-o zi plina de luni. Mi se pare o adevarata arta sa stii sa gestionezi bine timpul, stresul si orele de lene.
O arta care are in fiecare dintre noi cate un artizan, provocat sa gaseasca resurse adaptative de a se simti mai bine in acest amalgam de lucruri de facut, la slujba si acasa. Traim noi, cei din mediul urban, vieti complicate si nu neaparat complexe sau de o calitate sporita. Daca analizam calitatea si relevanta pentru sine a experientelor ce ne coloreaza o zi, uneori nu suntem prea incantati.
Dus, mic dejun, masina, birou 8-9 ore, revenit acasa, teve, cina, somn. Ei, bine? Intamplator, mie imi place enorm ce fac, dar am prieteni care nu pot spune acelasi lucru. Atunci? Propun ca lenea zilelor de vara, la care avem dreptul prin lege (nescrisa, dar imuabila!) sa o dedicam decuplarii totale si brutale de stresul zilnic si uitarii, ignorarii complete, alungarii din constiinta, fugii (mancand pamantul) din fata vietii de la oras. La intoarcere, va rog sa-mi scrieti despre revelatiile avute.
